În noaptea care era pe sfârşite se auzea cântecul cocoşului matur şi, ca un ecou distorsionat, imediat ce se stingea scârţâitul de final al unui „cucurigu” ce debutase tumultuos, se auzeau şi scâncetele a
doi cocoşei.
Domnul Vlad a deschis ochii şi a privit combina ce licărea în noapte: „e ora 3 şi 20! E aproape patru, adică ziuă...Nu am insomnie ci sunt eu mai matinal. Aşa se scula şi străbunicul!”
Ar fi trebuit să aibă emoţii dar nu avea. Astăzi lansa, oficial, cel de-al şaselea volum. Dacă prima carte tipărită şi-a dorit-o să poată închide acel cerc, „un pom, ocasă, un copil, o carte”, a doua carte a tipărit-o că mai avea ceva de spus. În fond, după debutul cu un roman, ce-i trebuie unuia care a scris poezie în vers clasic o viaţă întreagă? Cu siguranţă un volum în vers clasic, aşa că a publicat al doilea volum.
Multe satisfacţii i-a adus poezia în viaţă. Pe lângă faptul că aşa reuşea să-şi exprime sentimentele, uneori a mai câştigat şi bani. În liceu scria texte de brigadă artistică pentru mari uzine din Bucureşti, renunţa la drepturi de autor şi primea, pentru un text complet, cu indicaţii regizorale, cu mişcările de scenă, paşii de dans, o sumă echivalentă cu patru salarii ale tatălui său. Mai târziu, în şcoala de ofiţeri, pentru un leu pe strofă sau un pachet de „Carpaţi fără'' pentru 4 strofe poezia a contribuit şi financiar la confortul lui.
Încă de mic domnul Vlad obişnuia să-i privească şi să-i analizeze pe cei din preajma lui ca apoi să-i eticheteze şi să-i claseze după sex, vârstă, înălţime, culoare a părului şi a ochilor, comportament etc.
După catalogări, în care s-au tot schimbat criteriile, Vlad ajunsese la concluzia finală că lumea se împarte în „oameni care iubesc florile” şi „ceilalţi”.
Educaţia primită, aproape spartană, îl îndemna să tot catalogheze oameni, evenimente, locuri. Faptul că tot încerca o teoretizare a acestor aranjamente, similar unor figuri geometrice, l-a făcut, într-o vreme, să creadă că are vreo suferinţă psihică.
Tot ce era exterior lui se supunea catalogării şi ordonării, similar unor figuri geometrice, din ce în ce mai complexe.
Dacă cercurile aveau nefericiri direct proporţionale cu lungimea razei, pătratele aveau o existenţă monotonă pe care nu o puteau înlocui cu nimic. Măcar romburile aveau diagonale variabile pe când pătratele....!
Abia după 50 de ani, Vlad reuşise să înţeleagă că cea mai umilă bază de sprijin are trei puncte, că un trepied nu poate şchiopăta şi că triunghiurile au o libertate de exprimare nemărginită.
Lansarea de carte de azi era un triunghi echilateral. Lansarea de azi era cea „oficială” dar cartea circula de multă vreme între cunoscuţi, prieteni, pasionaţi.
Fiind timid şi crescut cu bun simţ, chiar dacă scria binişor, faptul că nu fusese remarcat de vreun critic mai cunoscut, îl punea pe seama scrisului său: „domnule, nu scriu rău dar nu produc nimic de excepţie. Sunt în partea din faţă a plutonului dar în pluton.”.
Fusese o vreme când privise cu jind la elogiile pe care le primeau colegi din diferite cenacluri, colegi de diferite site-uri literare, colegi de breaslă şi după ce i-a luat pe fiecare în parte la citit şi la analizat, a rămas descumpănit.
„Băi, acesta scrie mai slab ca mine, ba chiar are texte mediocre remarcate sau recomandate ca foarte bune. Poate că nu mă pricep eu suficient!”
A început să frecventeze cu mai mare perseverenţă grupurile literare care promovau pe unul şi pe altul.
O primă mirare a fost generată de un tânăr de 24 de ani care alături de o „duducă” de 21 de ani erau prospăt unşi membri ai Uniunii Scriitorilor din România.
A căutat scrierile lor, le-a citit şi mirarea i-a fost şi mai mare. A urmat apariţia „doamnei Luci”, o femeie matură, în pragul bătrâneţii, cu ifose de puştoaică intelectuală, care era promovată de diverşi, mai mult sau mai puţin cunoscuţi în mediile literare, un profesor universitar la politehnică, autor al unui volum de versuri slăbuţe, un academician, om de ştiinţă în fizică, ins ce publicase un volum omagial pentru profesorii lui şi un volum cu o monografie a satului natal.
Dacă la cei doi puştani a găsit explicaţii ale propăşirii prin părinţi, profesori de limbă română, prin
foşti colegi ai lor, la „doamna Luci” nu găsea explicaţii.
Măritată cu un om de afaceri, afaceri derulate cu statul, doamna Luci era funcţionar la o bancă.
Vlad urmărise îndeaproape apariţiile ei pe twiter, facebook, la cenacluri şi pe site-uri, pe blogul ei personal şi a observat eforturile materiale făcute de „scriitoare” în favoarea unor profesori universitari pensionaţi, critici literari de provincie care nu au produs măcar o carte de critică în toată viaţa.
Dezgustat de promovări prin reciprocităţi, nepotism sau plătite, Vlad a cedat cu greu insistenţele prietenilor de a lansa volumul la Sala Dalles, chiar în ziua când împlinea 70 de ani.
Starea lui de sănătate nu strălucea iar vanitatea care sălăşluieşte în fiecare din noi, vanitate ce nu sucombase total, îl îndemnase să fie de acord cu lansarea.
A făcut un împrumut la C.A.R. la pensionari şi a luat maxim posibil, renunţând să meargă şi anul acesta la Terchirghiol, la nămol. A telefonat unui amic şi cu plicul întreg s-a dus la întâlnire.
-Băi, George! Ştii că nu mai sunt tânăr, că sunt născut de multă vreme, bătrân, bolnav, obosit şi pensionar dar mai ales dezgustat. Ia banii ăştia şi ocupă-te tu de tot ce este necesar în legătură cu lansarea volumului meu, „Şvaiţer”. Ştiu că vrei să fie de ziua mea aşa că te rog să mă anunţi locul ora şi ţinuta.
George se întrecuse pe sine.
Sala era aproape plină. Oameni maturi dar şi tineri, populau scaunele pluşate. Pe masa de pe scenă erau
două glastre cu trandafiri iar la marginea scenei multe ghivece cu flori multicolore.
George verifica sonorizarea prin acel: „unudoitreipatru probă de microfon” ca apoi să întrebe un cameraman ce mişuna prin sală dacă se aude. Un al doilea cameraman se afla pe scenă iar George făcea pe anfitrionul zâmbind amabil tuturor şi conducând sau dirijând pe cei ce intrau, spre scenă sau în sală. Cei ce erau conduşi pe scenă primeau indicaţia de a se aşeza pe unul din scaunele de la prezidiu iar George privea sala ca un samsar mândru de caii lui. În holul mare, două tinere îmbrăcate semiprovocator dar decent, aşezau cu graţie pe cartoane de cofetărie tot felul de fursecuri, covrigei, prăjiturele, sticksuri, pentru momentul de final când se va fi isprăvit activitatea. Cele câteva sticle de şampanie îşi aşteptau sfârşitul cu indiferenţă şi răceală.
Mai erau trei minute până ce ora trecută pe invitaţii ar fi fost arătată şi de ceasul mare de la intrare.
George s-a apropiat de Vlad şi, cu un aer zâmbitor, i-a spus:
-Om, aşa cum rostesc marinarii, dimineaţa, la ridicarea drapelului, acel anunţ solemn „este ora” tot aşa şi eu te anunţ că este ora să intri în sală şi să urci pe scenă.
Vlad a intrat în sală în aplauzele asistenţei şi a celor din prezidiu. În lentilele ochelarilor de soare ce-i purta unul dintre cei aşezaţi la capătul prezidiului, Vlad l-a văzut pe George cum aplauda cu braţele ridicate deasupra capului, animând sala.
Sărbătoritul s-a îndreptat cu paşi lenţi spre scaunul de la mijlocul prezidiului ce-i era rezervat şi a redevenit critic şi analitic.
George a ţinut un discurs introductiv, apoi, ca un adevărat DJ a oferit cuvântul celor din prezidiu.
Vlad asculta discursurile despre el şi simţea în nări mirosul acela muced şi închis ce-i umplea plămânii când era în capătul abatajului, la Lupeni. În locurile de capăt, aerul suflat de la suprafaţă ajungea aşa de greu...şi uneori aveai senzaţia că ne vei mai respira un aer curat niciodată...
Din parcursul discursurilor răzbăteau uneori cuvinte ca : „maestrul”, „magicianul”, surprinzătorul”, „veşnic tânărul”, „inconfundabilul”scriitor, Vlad.
Avea părerea că participă la lansarea cărţii unui necunoscut şi se întreba cine o fi tipul?
Volumul acesta de proze scurte, cel pe care îl lansa astăzi, se numea „Şvaiţer” şi era un grupaj de texte diverse ce se adresau aproape tuturor categoriilor umane.
Vlad ajunsese la părerea că poate scrie bine pentru acei oameni cu care se înţelegea bine, adică beţivii, nebunii, copiii şi femeile.
Fiecare categorie vizată avea în acel volum câte două sau trei texte, volum pe a cărui copertă, pe un fond albastru închis trona o bucată mare de şvaiţer. Dintr-una din găurile mai mari ale feliei răzbătea un bot ascuţit de şoarece, cu doi ochi negri, pătrunzători ce erau încadraţi de ramele de sârmă ale unor ochelari.
Printre invitaţii prezenţi erau şi cei doi tineri membri USR, doamna Luci, o copilă etichetată drept genială, care scria de multă vreme şi care chiar căpătase dexterităţi în poezia modernă dar care srprindea lectorii prin descrierea unor stări şi sentimente ce ar fi trebuit să fie inaccesibile percepţiei ei la acea vârstă.
Ca un mozaic, răspândiţi în grupuri mici prin sală, mai erau şi bătrâni, de ambele sexe, care plătiseră cu greu apariţia unui volum sau două şi care se citeau unul pe celălalt.
Un discurs, aplauze, un discurs, aplauze etc.
Vlad devenise atent căutând cu ochii în sală un bătrân în vârstă, cu barbă albă pe care-l remarca la fiecare lansare de carte.
Cu o vagă tresărire l-a zărit, sprijinit în baston, îmbrăcat ca un profesor de ţară pensionat, cu nelipsita sacoşă albă spânzurând ca un stindard. Acea sacoşă la sfârşitul fiecărei lansări, avea menirea de a adăposti cât mai multe dintre bunătăţile oferite de anfitrion şi din când în când şi câte o sticlă cu câte ceva în ea.
Vlad a răsuflat uşurat la vederea domnului cu baston a cărui frunte înaltă era tamponată de o batistă cu dantelă întrucât el, sărbătoritul, era convins că dacă personajul acela nu ar fi apărut ar fi însemnat că eşti neimportant.
Se încheiase ciclul de discursuri şi ecoul ultimelor aplauze se aşeza timid în colţurile sălii. Sala aştepta ca pe o izbăvire cuvântul lui Vlad, cuvânt ce ar fi marcat încheierea evenimentului şi relaxarea asistenţei spre acea „ atenţie” din partea sărbătoritului, la final.
O tânără , aşezată în rândul întăi, la un semn discret al lui George, s-a ridicat şi, cu cartea lansată în mână, a cerut permisiunea să spună câteva cuvinte, apoi neaşteptând vreo încuvinţare a pornit:
-Am avut deosebita plăcere să citesc şi să recitesc volumul „Şvaiţer” şi am fost fericită să reiau lectura încă o dată şi încă o dată. De fiecare dată am simţit noi şi noi impresii de parcă lecturam textele pentru prima oară. -Dintre filele cărţii a scos o coală de hârtie pe care o consulta în timp ce vorbea- Sunt onorată să particip la eveniment şi mândră că sunt contemporană cu maestrul Vlad pe care am să-l rog să-mi ofere un autograf.
A aşezat cartea pe masa prezidiului oferind sălii spre vizionare, un posterior tânăr şi frumos conturat.
Aplauzele ce au urmat acestui mic discurs au oferit lui Vlad timpul suficient să observe, răsfoind fugar cartea, că aceasta nu fusese nici măcar deschisă vreodată, unele pagini fiind încă lipite. A ezitat să scrie dedicaţia solicitată pe foaia de gardă, s-a ridicat şi privind pe deasupra ochelarilor a cuvântat:
-Onorată asistenţă. Onoraţi invitaţi, sunt fericit că la cei 70 de ani ai mei mi s-au adeverit mai toate bănuielile mele literare. Dragilor, aţi venit aici să fiţi văzuţi, să bifaţi un eveniment, să mai vorbiţi între voi, eventual să vânaţi o carte de vizită sau un număr de telefon al unui personaj ce are câte ceva de spus prin spaţiul literar. Poate că unii au dorit un autograf sau o fotografie cu subsemnatul în speranţa că aceasta va avea vreodată vreo relevanţă.
Vă mulţumesc tuturor dar vă spun cu tristeţe că singurii oameni a căror prezenţă mă bucură cu adevărat sunt George, care s-a zbătut din greu pentru o bună reuşită şi omul cu baston şi cu pungă în mână.
George m-a scutit de efortul organizării şi de jena de a oferi atenţii celor ce au luat cuvântul dar m-a şi suportat adesea în discuţii contradictorii.
Domnul acesta venerabil, cu păr alb, sprijinit în baston ar putea să spună despre fiecare din noi cât de buni scriitori suntem după calitatea şi cantitatea gustărilor oferite la final.
Vlad a lăsat liniştea să se scurgă noduroasă pe uşă în timp ce a semnat pe pagina de gardă a fetei ce fusese plătită să citească acel discurs de final.