ce mai faceţi, doamnă? aţi rămas la fel de frumoasă,
unde vă las?

la capătul lumii, prietene,
acolo unde toamnele nu mai găsesc drumul întoarcerii
acolo o să-mi fac o căsuţă din vorbe dulci cu adevăruri amare
sub streşini,
aşternut voi pune privirile voastre, tablouri mâinile voastre
dezbrăcându-mă-n gând

el mă priveşte pe furiş în oglindă,
de ce are femeia aceasta ochii aşa de negri?
ca să înveţe întunericul pe de rost,
îi răspunde oglinda

du-mă în centru, te rog,
toţi visăm să ajungem odată în centru,
până atunci alergăm bezmetici pe marginea cercului
ca nişte şoareci mecanici,
ne întoarcem de cu seară cheiţa să nu uităm să nu uităm să nu uităm
că trăim,
doamne fereşte-ne de mai puţin de atât,

nu te grăbi, îi spun, vreau să mă uit pe fereastră,
ia uite câţi oameni au îmbrăcat lumina pe dos
sau poate-aşa vezi când dacă ţii viaţa lipită de tine
şi ce mai faceţi, doamnă? nu v-am mai văzut de o vreme…
aşa e,
nici eu nu mă văd foarte des
am călătorit, îi răspund,

apoi am făcut cumpăna pe o inimă
am alunecat pe o alta
apoi pe o alta
pe urmă am căzut iarăşi în inima lui,
între timp se umpluse ochi de cuvinte, toate albe ca oasele,
toate fragile ca un plâns strâns cu bărbăţie în pumni,
du-mă în centru prietene, nu mă întreba nimic despre toamnă,
despre ploile ei, despre frunzele din privirile mele,
acolo o să-mi fac o căsuţa de piatră
o căsuţă de piatră
o căsuţă de piatră

fără ferestre.