un poem pe care să mărturisesc, îl așteptam demult... de pe vremea celor cu yerba-mate... în care Virgil folosește vocea lui distinctă nu neapărat ludică (deși bate în idei acolo, la acea ușă desupra căreia arde o lumină roșiatică inefabil moștenită de alți boemi rătăciți în noapte) dar vocea lui este altfel, este suculentă, aș zice umorală... oricum... este zemoasă!
nu mi-a plăcut primul vers și l-aș rescrie a venit vremea să-i spun copacului, pentru a rămâne în nota meditativă care îl prinde atât de bine pe autor în acest peisaj umoral-ludic
mulțumesc pentru lectură