Zilele își adună rândurile. Vom ajunge la punct și ne vom aminti cu aceeași ușurință cine va sta în locul meu, cine va sta în locul tău.
dacă aș începe
povestea s-ar răsuci asemenea unui șarpe
și-ar înfige colții
molipsindu-mă
luna ar plesni în patru
Adun vise. Vom face schimb cândva.
Ești curajoasă
Aici se topesc prima dată toate zăpezile. Tu ce crezi?
stăm față în față
adulmecând
abur din începutul acesta de lume
noaptea
se naște cu țipăt
în trupurile noastre
Deșertul își risipește pașii.
Cine are nevoie de certitudini?
Ți-aș dărui albastru. Mi-e teamă că devin prea femeie.
Deasupra noastră, șoimul, căutând.
în palma închisă
ultima spărtură de lună
devine sânge
ce-am stârnit dragul meu
povestea își întinde lacomă limbile
mistuind orice urmă de aer
Îți mai aduci aminte fereastra era doar un pretext. Cineva ne-a desenat cu același deget. În aceeași apă. Soarbe-mă.
Comentarii
Ariana -
Bi, ai scris parcă pentru mine poezia. Și nu visez. Nu voi încerca să o disec. Tu știi că știu, după cum și eu știu că știi. Mă gândeam acum că țelul șoimului, sau doar o neîndurare, este acela de a căuta pumnul înmănușat. Un alt fel de ,,acasă”, într-o libertate zimțuită. Singura sugestie cu privire la modalitatea de expunere pe care o am este vis-a-vis de versul ,, ispitind adulmecând pipăind". Știu ce ai vrut să imprimi, însă rămân cu o senzație de forțare, de rupere, de trezire din curgerea atât de vie și firească a poeziei. Poate te mai gândești. ,, Nu-i nevoie de nicio certitudine" ...poate ar fi putut lipsi, însă tu decizi. De data asta mă întreb eu: ce mă fac dacă devin dependentă de genul ăsta de texte ?:) Și parcă l-aș invita pe Vladimir să simtă o poezie chiar mai intensă decât cea menționată anterior... :). M-am plecat. Ridică-mă.
Sapphire -
Ariana, cu un zambet retinut as putea spune ca stiu, doar de aceea scriu :-) Studiez de ieri sugestiile tale, nu ma pot hotari sa "repar", desi imi dau seama de rupere acolo, m-au pacalit cuvintele acelea ca ar fi toate autentice, si nu-s. Cred ca le-am descoperit pe infractoare :-) La certitudinile acelea nu pot renunta, stiu ele de ce. Dar incerc sa reformulez un picut. La urma urmelor, cuvintele apartin sau nu realitatii unui poem dupa cum noi le hotaram soarta... E un paradox pe care eu il iubesc la nebunie. Eu mai scriu, numai sa te vad daca te tii. Ah, trebuie sa iti raspund si eu, desi vad ca vorbesti cu altii in subsolul paginii mele: si eu cred poezia aceea mai buna. Cea de față mi-este insa mai draga. E acel "give in" pe care bine l-ai sesizat. Te mai astept.