într-o zi vei înțelege că dimineața e un baton de cereale
pe care-l împarți cu celălalt
că lumina nu are sens dacă nu e cineva lîngă tine
care să-ți spună lucruri banale de genul azi te iubesc mai mult decît ieri
mai puțin decît mîine
cineva care să te ajute să-ți închei sutienul
să te privească pe furiș cînd îți faci ghetele
să se închine la semnul tău din naștere
pentru că toți sîntem însemnați
altfel moartea n-ar mai avea timp
să ne recunoască

obișnuiam să cred că soarele nu răsare
dacă nu există două trupuri care să-l conceapă
mă închipuiam primarul unui oraș în care toate femeile erau tu
toate străzile purtau numele tău și nu le interesa că ăsta e un clișeu
cînd nu erai lîngă mine te plîngeam ca pe Kim Jong-il
inima era o săpunieră din baia unei pensiuni agro-turistice
aștepta două mîini să o deschidă

cele mai triste minuni se întîmplă atunci cînd vezi ce mai rămîne
din oameni
un pachet de șervețele nazale cumpărat într-o gară de marțipan
din care mușca viscolul
o cădere în doi pe o stradă acoperită de gheață
(vezi?
pînă și căderile se întîmplă în doi)
clipocitul a două trupuri îmbrățișate ca apa lacului
sărutînd dalele din parcul st. james

de fiecare dată cînd cineva pleacă îmi fac o cruce cu limba
îmi spun că dacă viața va avea ceva cu noi ne va aduce împreună
îmi spun că unu e metastaza lui doi

ieri mi-am luat biletul spre londra
trupul meu e o aeronavă low-cost
în care cu întîrziere se-mbarcă cei ce odată au fost ai mei
tot mai des mă simt un gropar
pentru o sticlă de vin și-o găină
uit tot ceea ce altul nu poate