nopţile de noiembrie sunt animate de spiritul unor fete bătrâne, mă urmăresc în fiecare zi, vor să ştie ce fac, ce vorbesc, ce gândesc, mă urmăresc şi acum prin grădiniţa prin care treceam desculţi pentru a nu trezi amintirile care încercau să zămislească din nou, alte amintiri, odată cu primele amprente ale ploii suflate de vânt pe acoperişuri.

în această grădiniţă intram urcând treptele de piatră, treptele de aer şi treptele de vis. cu fiecare urcare deveneau mai subţiri, mai şterse. mi se părea că va veni o zi când se vor epuiza şi nu va mai rămâne decât un gol, ca inima unei clipe care nu se poate divide.

în anul acela plouase mult şi florile de toamnă s-au ascuns, adormind, în rădăcini. într-o noapte s-au topit în gura caldă a pământului, le-am auzit până târziu cum înfloreau în nămol, suspinând.

ceva aprindea în noi nelinişti, mici licurici ce ne îngânau gândurile între veghe şi somn. tata nu mai intrase în casă de câteva zile. mama ne-a spus că plecase să coboare caii din munte. o vreme i-am auzit, după ce adormeam, cum umblau împiedicaţi cu piedicile de oţel la picioarele din faţă, prin ogradă. nechezau speriaţi, simţeau un animal sălbatic în apropiere. dar nu era nici un lup, măcar. doar tata fumând lângă gardul cu ulucii înalţi până în cer. îl auzeam cum trăgea fumul adânc, în plămâni. îl chemam în vis în casă, dar nu se clintea. doar fumul aluneca pe stinghia de stejar a lunii.

cu timpul părea că am uitat de tata, de caii din munte. mama ne liniştise, spunându-ne că tata va reveni, într-o zi. nopţi în şir ne-am luptat să-l îngopăm înamintire. caii iernează încă în munte, trec în galop peste stâncile prin care intră luna în subterană. caută un loc unde se întâlnesc bărbaţii, caii şi muntele. undeva încă mai există o poartă.