Luciano e mort...
dintr-o dată mă simt mai puțin cu un tată și fără batista lui albă, nici piața cu lămâi în care cântam la 4 voci nu mai e de găsit, o caut zilnic, mă scufund, tu râzi, te ignor și iar ascult Rigoletto, apoi mă apucă o furie fără cuvinte ca în aria din actul III, după perdele moartea.

La Scala, femei concubine cu ciocolată în buzunarele manșoanelor de blană, parfumați bărbați jucători la bursă, la cai sau la morile de vânt scărțâind lugubru, urc o colină venețiană , îmi caut cultura, rădăcinile, sensul cunoașterii, ramolismentul galopant, zâmbetul tau mă arde în spate, în reflux , în catedrala de pe insulă , câți sobolani ai omorât azi te întreb, câte iubiri ai traversat cu mâna în barba lui, în chelia lui de peste 60 de ani, burta solidă, însurat cu trei copii și datorii sociale, soacra ta o femeie mică cu pistrui, puradei pretutindeni că lăcustele mongole în anul în care Ninive căzuse, atâtea femei violate doamne, ostași trimiși la moarte, sclavii cântând sotto voce Nabucco, Verdi încă copil remorcând o bicicleta stricată, și serile te căutam ..serile când priveai lumina Lunii contemplând bufnițele toscane cu ochi galbeni, cu șobolanii în gheare, stăteai picior peste picior fumând și numărând doar trecatorii bogați în amintiri, la radio Luciano, fiorul întâmplărilor care se perindau fugare între scânteie și stingerea cuiva definitivă..