îți amintești plaja aia albă și pustie unde am îngropat împreună acum mulți ani puiul de papagal? nici măcar n-am apucat să-i dăm un nume. l-am găsit mort după prima noapte în care-l hrănisem cu seringa, aşa cum ne sfătuise veterinarul. din oră în oră. nici fulgi n-avea, era doar o piele roz, străvezie, prin care se vedea cum circulă sângele în vene. ţi-a fost frică să-l iei din culcuşul improvizat într-o şosetă şi-a trebuit să-ţi deschid pumnul cu forţa, să ţi-l pun în palmă. ştiam că n-o să-i faci rău. îi era foame... am stat de veghe cu rândul toată noaptea aia. i-am promis că atunci când o să crească, o să-i luăm o colivie aurită, aşa cum văzusem noi la zoomania. auzi, dacă a murit din cauza asta? poate el voia libertatea şi noi îi dăruiam o colivie nenorocită, fie ea şi cu gratiile aurite. când l-am găsit mort am plâns până ni s-au înroşit ochii şi ne-am promis să nu ne despărţim niciodată. mai târziu am aflat că şi oamenii îşi abandonează copiii, aşa ca nimfele mele, care după ce au văzut cuibul gol au început să se împerecheze din nou.
de ce ne-am certat după atâţia ani? eşti cea mai bună prietenă a mea. mi-ai reproşat că în ultima vreme nu-ţi mai dau atenţie, că nu mai ramân nopţile la tine să ne uităm la film sau să dormim împreună, că am devenit ciudată de când umblu cu Vladimir, că nu vreau să-ţi vorbesc despre el şi despre locurile pe care le frecventez, că am destrămat frăţia surorilor de sânge. sunt o ciudată, şi ce? trebuie să mă accepţi aşa cum sunt, asa cum şi eu te accept lânga mine cu cele mai lungi picioare din liceu, din oraş, na! şi-aşa mă simţeam ca dracu' când ne comparam serile, goale în oglindă. dar nu trebuie să-ţi spun ţie asta. aşa că...îmi bag picioarele! ce intri în sufletul meu să rozi ca viermele în măr? tu şi diriga. că şi asta: Larisa, te-ai schimbat mult în ultima vreme. de parcă îi pasă. adevărul e că o doare în paişpe. îi pasă doar de cârpele ei meseriaşe şi cum să şi-o tragă cu profu` de mate. de ce crede că trebuie să îi dau ei raportul? ce, sunt afiş să mă citească toţi? dar ţie îţi spun, îţi spun acum. de câteva luni m-am rupt de lume şi visez. poate e marea de vină sau poate are şi Vladimir rolul lui. dar el e singurul care-mi zice că am picioare frumoase. împreună am inventat un joc în care stăm lipiţi, fără aer, ca picurii de ceară. şi îmi place. da, îmi place. şi uneori îl las să facă mai mult, dar nu cine ştie ce, ştii tu, chestii. Cel mai mult îmi place când mă face arc şi trage cu îngeri din hârtie cerată în tavan şi eu cred că de fapt e cerul! atunci uit de toate, sunt un alt trup, o altă viaţă. apoi urăsc pe toată lumea, inclusiv pe mine. mă urăsc în aceeaşi măsură cum mă iubesc. poate ai şi tu dreptate, sunt o ciudată. ieri am avut senzaţia că sunt un păpuşar, fără scenă, fără marionete. se scurgea magia din mine. ai simţit vreodată că eşti doar un învelis din aer? da' ce mă cert doar pentru nişte gânduri? mi-e dor de cum eram noi în ziua cînd am îngropat puiul de papagal, de serile în care făceam pizza şi râdeam de toate matracucile. nu am vrut să-ţi arăt că-mi pare rău, dar ştiam că o să vin într-o zi la tine să te trag de păr- fato, hai să ne-mpăcăm. eşti singura mea prietenă. şi pe toţi dracii, am nevoie de tine să-mi găsesc liniştea şi crede-mă că o să reuşesc, chiar dacă asta înseamnă că dau una peste bot întregii lumi.