vladimir -
Dumnezeu picotește în patul nostru
își mângâie lasciv trupul înviat
atinge formele tale rotunde cu mâinile
ne eliberează pe cărarea celor o mie de urme
pentru a ne rătăci întâlnirea
și toate florile de cireș ferecate
la marginea acestui labirint neterminat
îți ascult timbrul distinct al pașilor
tânjind după bucata neîngăduit de dulce
a sufletului meu regăsindu-și culoarea
acum nimic nu ne mai poate murdări
nu există pădure să-mi încapă urletul
îți doresc sângele carnea și oasele
odihnă piciorului tău ostenit
capătul drumului
Poezie:
Comentarii
Sapphire -
Mărturisesc că îmi place acest ciclu de poezii, Vladimir, prezența unui Dumnezeu coborât alături de tine (voi), și întrebările pe care le întrezărim nespuse. Nu știu de ce mi se pare că răspunsurile au fost cumva date, iar dezlegările acum se pornesc, și cumva nu mai pot fi oprite. E o imagine destul de puternică aceea de început, încă nu m-am hotărât dacă îmi place :-), încerc deocamdată să o "asimilez". Am impresia unui labirint care începe într-unul și se termină în celălalt, o regăsire la limită.
alma -
Cred că ar fi fost interesant de a continua ideea din prima strofă într-o strofă intermediară. Remarc finalul și îndeosebi versul: "nu există pădure să-mi încapă urletul".
vladimir -
Sapphire... cu adevarat a fi intim cu Dumnezeu sau el cu noi nu este o imagine pe care sa o poti digera atat de usor insa as vrea ca aceasta sa fie inteleasa dincolo de orice conditionari de natura religioasa si totusi intr-un registru al sacrului... e un paradox pe acolo pe undeva. Ai talmacit bine finalul. Alma... sa stii ca la inceput asa a si fost insa am optat sa renunt la impulsul de a servi lectorul cu o portie de dulceata de trandafiri... am lasat numai paharul cu apa din fantana.