plus un clişeu cât toată China: "tăcerea ta/mi se așează pe pleoape"

as elimina primul vers fara nici o remuscare. si daca se gasesc alte cuvinte pentru pleoape, fluture care sa sugereze sau vizualizeze, cred ca ar fi un poem dragutel, daca mi se permite expresia.

Virgil, mă văd nevoit să-ţi spun că m-ai dezamăgit puţin. Dar nu eşti primul. Şi nici ultimul. Nu înţeleg cum poţi duce tu o discuţie (deşi e mult spus "discuţie") literară într-un punct cultural sau patrotic. Chestia asta:

"trădează mai degrabă un anumit izolaționism moldovenesc decît o înțelegere a realității" (moldovenesc, ha?) e murdară. De unde ştii tu cât am umblat eu? Şi chiar dacă ar fi aşa - contează dacă e moldovenesc, oltenesc sau ardelenesc acel izolaţionism"?! Şi de când trebuie să fii umblat în toată lumea ca să-ţi dai seama că nu poţi surprinde sub nicio formă spiritul unei naţii, liric vorbind, în limba alteia?

În ceea ce priveşte "prelinge încet" e un pleonasm prin definiţie. Faptul că un lichid se prelinge în 3 secunde, iar altul în 5, nu anulează sensul încorporat de "încet" al termenului de "prelinge".

Enunţul ipotetic: mierea de albine se prelinge mai încet decât apa" e perfect valid, pentru că stabileşte raporturi. Dar "mierea de albine se prelinge încet' e pleonasm si punct. Oricât am umblaţi am fi prin lume au ba.

"Adrian, nu înțeelg ce are „umblatul prin lume” cu viteza unei prelingeri.".

Nu are. Sunt două contexte diferite, aşa cum se observă din primul meu com.

". Nu văd legătura. În același timp pot spune că și tu mă dezamăgești punînd întrebarea „... cum poți duce tu o discuție [...] literară într-un punct cultural...”. Nici nu trebuie să o „duc” acolo. Ea este prin definiție acolo (că tot făcurăm vorbire despre pleonasme sau tautologii)."

Nu m-ai înţeles şi, sincer, mă simt niţel cumva să văd că m-ai putea crede în stare de chiftele de astea. Când spuneam: " Nu înţeleg cum poţi duce tu o discuţie (deşi e mult spus "discuţie") literară într-un punct cultural sau patrotic" mă refeream la fenomenul de observator/critic al unui text, nu la factorul latent al culturii din literatură. Cu alte cuvinte, un "critic/observator" (veritabil sau mai puţin veritabil) nu e musai silit să posede în creier o enciclopedie; nu e musai să hrăneşti cu banane o maimuţă ca să poţi să recunoşti acţiunea de a mânca a unei gorile; nu e nevoie să bei o căldare întreagă de vin ca să poţi spune dacă e bun sau rău; nu e neapărat trebuincios să treci prin ecuator, pol şi japonia ca să-ţi dai seama că nu poţi scrie CA asiaticii, ajutându-te de limba română.

"În primul rînd că nu am urmărit să ofensez sentimentele patriotice ale nimănui"

Atunci, fraza aceasta: " Mă tem că expresia „de ce autorul încearcă să surprindă spiritul asiatic cu ajutorul imbii române” trădează mai degrabă un anumit izolaționism moldovenesc"

trebuia să spune aşa:

" Mă tem că expresia „de ce autorul încearcă să surprindă spiritul asiatic cu ajutorul imbii române” trădează mai degrabă un anumit izolaționism [punct].

Vizavi de "prelinge încet" - acesta e un adevăr dincolo de noi. Sorry, dar e şi rămâne pleonasm.

Discuţia a ajuns într-un punct care, pentru mine, devine extrem de interesant. Şi anume cel care pleacă de la ipoteza Whorf – Sapir. Lansată în prima jumătate a secolului trecut. „Pe scurt, aceasta ipoteza argumenteaza ideea conform careia, limba pe care-o vorbim ne influenteaza modul in care gandim. Tiparele/structurile lingvistice proprii fiecarei limbi le limiteaza vorbitorilor perceptia asupra lumii”. Nu voi intra aici într-o discuţie extinsă. O voi face ulterior, mai devreme sau mai târziu, după ce această căldură năucitoare va trece. Am adunat suficient material. Voi menţiona numai că această ipoteză (numită, uneori greşit, şi teorie) a fost cam de multişor abandonată chiar de epistemologia promovată de filosofia analitică a limbajului. După ce a făcut oarece valuri la început. După părerea mea ea nu reprezintă nimic altceva decât un reducţionism drastic al „Matricei stilistice” (Blaga). Şi chiar a paradigmei/ paradigmaticului (Khun) care a depăşit demult graniţele cunoaşterii ştiinţifice intrând în ceea ce numim „cultură” (concept mult mai general). Mai menţionez - şi cu asta închei – că diversele baterii de teste de determinare a gradului de „inteligenţă” (IQ, inteligenţă emoţională, creativă şi chiar aşa zisă «spirituală», evident discutabilă) arată că cei care vorbesc fluent mai multe limbi prezintă un grad mult sporit în raport cu cei care se limitează doar la lina maternă.

Întâmplător, sau poate nu, am fost preocupată în ultimii ani de TIM (teoria inteligenţelor multiple) organizând primele lecţii demonstrative la nivelul comisiei metodice şi la nivelul cercului pedagogic ţinând cont de această teorie. Am indentificat inteligenţa dominantă în fiecare elev, iar la finalul lecţiilor, produsele activităţii didactice au scos la iveală o clasă de copii ,,inteligenţi". De ce spun acestea, pentru a întări şi clarifica cele afirmate în comentul anterior în partea finală. Howard Gardner este cel care a făcut cercetări în domeniu şi a identificat, mai întâi, şapte tipuri de inteligenţe, apoi încă două, înclusiv cea ,,spirituală” mult contestată. El a demonstrat că omul este o combinaţie de inteligenţe, iar una este predominantă. Mai sus s-a vrut a se face referire la inteligenţa verbal-lingvistică cea care, printre altele, asigură şi o capacitate sporită de a învăţa şi vorbi fluent mai multe limbi străine. Asta nu înseamnă că orice om care vorbeşte două trei limbi este o persoană care are inteligenţă lingvistică, dar nici dacă o persoană nu vorbeşte decât limba maternă, nu are această înteligenţă. Potrivit descrierilor pentru publicul larg, aceasta presupune ,, abilităţile de comunicare şi exprimare, capacitatea de a da nuanţe, ordine şi ritm cuvintelor. Este inteligenţa specifică scriitorilor, traducătorilor, poeţilor, avocaţilor. Copiilor cu o puternică inteligenţă verbală le place să citească, să scrie, să povestească, învaţă cu uşurinţa limbi străine.”
Deci mă aflu printre oameni inteligenţi…mai ales dacă mai este dominantă şi inteligenţa interpersonală... şi nu doar aici.

Ps. Insist :) Corect este ,,aşază”.

„Mai menţionez - şi cu asta închei – că diversele baterii de teste de determinare a gradului de „inteligenţă” (IQ, inteligenţă emoţională, creativă şi chiar aşa zisă «spirituală», evident discutabilă) arată că cei care vorbesc fluent mai multe limbi prezintă un grad mult sporit în raport cu cei care se limitează doar la limba maternă.”

Afirmaţie riscantă. Dacă nu este amendată după cum urmează: „Mai menţionez - şi cu asta închei – că diversele baterii de teste de determinare a gradului de „inteligenţă” (IQ, inteligenţă emoţională, creativă şi chiar aşa zisă «spirituală», evident discutabilă) arată că cei care vorbesc fluent mai multe limbi prezintă, statistic, un grad mult sporit în raport cu cei care se limitează doar la limba maternă.”

Asta nu înseamnă că doamna Leonte nu are şi dânsa dreptate. Dar nici că ipoteza Whorf – Sapir stă în picioare în mod absolut. Şi exemplul, din nefericire pentru noi singurul, este Brâncuşi. Care nu a avut o „inteligenţa specifică scriitorilor, traducătorilor, poeţilor, avocaţilor”. Şi nu cred că se poate spune despre el că i-a lipsit ceea ce generic se poate numi „Peticul”. Iar Wittgenstein spune: „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”. Dar tot el adaugă că „se poate arăta”. În acelaşi timp şi de asemenea nu se poate spune despre cineva care se exprimă „lingvistic” şi consideră ipoteza Whorf – Sapir drept ars poetica că poate „produce” neapărat poezie. Problema este ce şi cum „arată”, prin metafore, ceea ce se ascunde în spatele textului. Ori tocmai aici este problema, pe care voi încerc a s-o pun într-un viitor text. Şi anume dacă prezumptivul mai adaugă, tot în cadrul acelei ars poetica şi aşa numita „Cotitură lingvistică”. Mai precis, cât pot fi de precis în acest comentariu, dacă pleacă de la o premisă mai largă adoptată de „filozofia analitică a limbajului” (şi aici consider „limbajul” în sensul cel mai general posibil, incluzând, printre altele şi exprimarea artistică: lingvistică, muzicală, plastică… ). Premisă care presupune pur şi simplu „ruperea” limbajului de entitatea care îl produce şi, prin urmare, de structurile adânci ale minţii care se află în spatele său şi studierea sa separată. Întocmai cum ai studia, de exemplu, un fluture dintr-un insectar ca să poţi descrie alcătuirea sa fizică din care, însă, viaţa, pur şi simplu, a dispărut. Pentru un asemenea artist (generic) angajarea sa într-o asemenea
sisifică ars poetica constituie, cred eu, o imensă provocare. Nu zic chiar sortită, implicit, eşecului. Pentru că, s-ar putea ca în final să-şi nege premisele. Sau, cine ştie, să intuiască ce se va întâmpla în «post-umanitate». În cadrul căreia, printre altele, «implementarea» limbajului, ca entitate independentă, pe suporturi artificiale, să conducă, în final, la schimbarea drastică a ceea ce numim azi «realitate» psiho-fizică a omului aşa cum o percepem şi căutăm s-o înţelegem acum. Tendinţă mai mult sau mai puţin clară promovată de tehno-ştiinţă şi, în cultură în general, de postmodernism. Şi, se pare, că nu e vorba se SF. Pentru că în cercetarea de vârf, inclusiv în domeniul filosofiei mentalului (prelungire a filosofiei analitice) şi al ştiinţei cognitive, lucrurile sunt luate în mod foarte serios.

Dar, despre toate astea, sper, într-un text/texte viitor/viitoare (dacă voi fi în măsură să îl/le scriu).

Ok, am trecut peste moment.

Acum, numai de dragul polemicii pleonasmului, (de ce nu ar fi şi aceasta una?!) şi fără pretenţii de a te determina să schimbi sau să accepţi măcar ce urmează să, citez, grăiesc, spun:

.....nuanţele care îmi scapă mie (sau bărzii mele) sunt, cum ar zice cineva, sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Să fim oneşti şi sobri: nu facem exegeza bibliei, nici fenomenologia unei idei absolut noi şi revelatoare, ca să ne bănuim că ne scapără inteligenţa. Nu! Şi nici nu citim pe diagonală, aşa cum propunea Raluca mai sus, ori facem puzzle din cuvinte. Nu! Noi analizăm o pârdalnică de sintagmă, care, ca în toate cazurile de pleonasm, se judecă separat. E cert că "încet" e adverbul ce-l determină pe "prelinge" Iar "a prelinge" înseamnă "a se scurge încet". Eventuale nuanţe, e drept, ar putea exista numai în contextul în care ar mai apărea şi alt factor care se prelinge, iar atunci, în virtutea unei oarecare idei subtile a autorului, ar putea apărea două tipuri de "prelins":

"amintirea ta se prelinge pe cană,
ceaiul se prelinge încet" - unde apare un raport, iar nuanţele există, lăsând cititorul să descopere care e diferenţa dintre "amintire" şi "ceai" prin fenomenul (tipului) prelingerii.

Altfel, nu.

Aici nu e, chiar nu e vorba despre capacitatea mea sau a altuia de penetrare a unui metatext, a unui strat ezoteric, despre bâtă, bardă sau floretă. Surprinzător sau nu, există şi lucruri care sunt ceva mai concrete. Dacă factorul subiectiv există până şi in privinţa pleonasmelor, atunci nu mai există nicio şansă să avem certitudinea că am citit/ scris un text bun.

din punctul meu de vedere "se aşază pe pleoape" intră atât de des în sfera de banalizare a unui vers. exemple nu îţi dau (nu cinci, niciunul) se găsesc pe net, nu asta este ideea, că doar nu am zis de plagiat. dar dacă citeşti aşa: tăcerea mi se aşază pe pleoape, e un vers banal. adică hai să înlocuim tăcerea cu: tristeţea, singurătatea, urâţenia, întunericul, lumina ... mi se aşază pe pleoape. Ca să reziste, construcţia ar fi trebuit să fie susţinută de elemente mai tari, să iasă din banal, ea devine astfel clişeu. Am zis slab pentru că nu m-am aşteptat să găsesc la tine, în poezie, formulări nefericite.
Este doar o părere de care poţi să ţii cont ori ba.