Citind acest poem, nu am simțit nici o lumină revelatoare, cum m-a indus în eroare un comentariu anterior. Din contra, cred că este un poem cât de poate de teluric (deși apar stelele, ele sunt doar proiecții), de organic ("ating", "ling"), de la "mațe" la "sâni", de la "pleoape" la "hrubele lumilor". Un poem care nu mă duce cu gândul la "Pașii Profetului" lui Blaga, ci mai degrabă la firul de plumb al unei verticalități de la suprafață ("mațe") spre adâncuri ("hrubele"), un poem nicidecum tainic, ci relativ bine conturat, chiar dacă îmbracă forma firului de paing. În subtitlul poemului, "vorbe tăcînd", se remarcă un oximoron destul de reușit, ușor ironic, însă nu aș fi încheiat în "înd" un text, consoanele și "î"-ul taie aripa imaginației cititorului. Tehnic: versul "cu" nu stă singur; "atîrnați" necesită acordul în gen cu "ființe".

Madim, recitește, eu am comentat pe text, însă tu ai comentat comentariul meu. Nu era necesar. Una e să simți și alta e chiar să fie lumini și, dacă nu sunt, nu e util nimănui să fie inventate. Pentru că aici în poem sunt "mațe", "hrube", "cățărătoare ființe", "atîrnați de umbre / și stele" (iar stelele se văd atunci când, pentru ochiul uman, este întuneric în jur). Dacă citești atent poezia lui Virgil (și mă refer la Poezia pe care o scrie Virgil), regăsești în multe poeme simbolurile de mai sus. Apar ca niște trăsături care curg încet, într-un plan secundar. P.S. Cred că luminile pe care le vedeai tu erau de la veioze, verifică.