Nu cred ca esti atat de pierdut incat sa fii intepenit intr-un model :-) Cred ca fiecare suntem tributari mai mult sau mai putin unei anumite perceptii, avem fiecare daca ar fi sa-l citez pe castaneda un "punct de asamblare" pe care nu ne vine tocmai la indemana sa-l schimbam intr-o singura viata. Point-ul meu ramane in cazul tau acela ca ar merita sa faci curatenie in prozodie pana la punctul in care lasi poezia in pielea goala, ca sa zic asa. Pentru ca explici prea mult si folosesti prea multe cuvinte de legatura, si citindu-te, vad ca tot nu renunti la acest balast. In rest, eu unul n-am nicio problema daca neica nimeni sau vreun geniu pierdut te considera oldfashioned ori whatever... poezia se citeste si se simte (eu o simt la tine) si va ramane, ca si arta in ansamblul ei, o chestiune de suflet si de educatie. Andu

prima variantă îmi pare mult mai naturală, mai "liberă". povestea care se derulează, cu fir epic, se transformă în poezie. e în "trend". femeia adorată vrea să fie tatuată numai de dragul liniștii... muncitorul ilegal mi se parea la început un pic cam forțat, dar tot citind textul ajung la concluzia că este sarea și piperul...

Prea multă retorică. Prea multă sofisticare. Am sa repet pana am sa obosesc: poezia nu se face nici din idei si nici din cuvinte, ci din sentimente (N. Stanescu). Lucru pe care, la inceput, nici chiar Nichita nu-l făcea. Dar apoi „trăia” într-o stare „poetică” continuă. Și nu numai cȃnd scria. La el tehnica, excepțională (ca și la alți poeti mari) era, automat, subsumată, în mod fericit și aproape de potența maximă, „panoramei sentimentelor”. Textele pe care le citesc în ultimul timp – cu pretenții de a fi „poezii” (nu numai pe internet) – (cu foarte rare excepții) nu sunt decȃt, pur și simplu, căutări obsedante de ceva „nou” care să șocheze – ca formă sau/și fond (vorbesc aici și de cele scrise de mine și în același sens; dar cel putin, sunt suficient de lucid sa nu cred că produc „poezii”). Din „receptor” de „poezie” cred că, în curȃnd voi deveni „misogin” în raport cu dȃnsa; și nu din cauza ei, celei adevărate; ci pentru fardurile și zorzoanele care o mȃnjesc din toate părțile. Mai degrabă prefer textele lui Baudrillard. Care „trăiesc”, pȃnă la exasperare, „Condiția postmodernistă”. Care îmi repugnă dar nu pot să nu o „percep” cum „tȃșnește” tragic din umbra acelor texte. Așa cum o făcea, pe timpuri, un Poe sau Rimbaud dar, atunci, împotriva „conditiei moderniste”; în ciuda unui Mallarme sau Varlaine care, și ei, umblau la tot soiul de «subtilități» tehnice, inovatoare, mai puțin Baudelaire. Bat, probabil, prea mult cȃmpii. Dar și textul de față, care a provocat atȃtea discuții, mi-a prilejuit cele scrise mai sus. Nu se scrie nici aici „poezie”; se vorbește numai „despre” ea. Si discuțiile, în situația asta, pot continua la nesfȃrșit. Poeții – iar cu rare excepții – devenind „critici literari” (cand incearca sa scrie „poezie”), adică poeți ratați; și, cu atȃt mai mult, cȃnd o comentează (in fel si chip).

Cred că ori n-ai înțeles ce am spus, ori n-ai citit cu atenție com-ul meu. Și mai există și terțul inclus: ne aflăm pe poziții diferite si nu putem, nici unul, nici altul sa ne detasam. Justificarea poziției mele, sintetic: 1. Eu consider că ceea ce dă «viață» unei poezii, este sentimentul. Indiferent că o astfel de «viață» este dată de «om» sau, prin intermediul său, de «ceva» din afara lui. Din acest punct de vedere am și scris: „. prefer textele lui Baudrillard. Care «trăiesc», pȃnă la exasperare, «Condiția postmodernistă» „ (considerȃndu-le, implicit, «texte poetice») . Ceea ce, mi se pare, că este departe de a afirma inexistența «Condiției postmoderniste». Ci, dimpotrivă. Că accept sau nu, o astfel de «condiție», aici este treaba de opțiune personală. Care poate fi argumentată, eventual, eseistic. Iar argumentul meu este că nu se poate pune semnul de identitate între între perioada «postmodernă» în care am intrat și «postmodernism». Și aceasta deoarece, în cadrul «posmodernităiii», zic eu, pot fi identificate mai multe «moduri de a fi»: postmodernist, newage, sacral și altele, precum și mixruri ale acestora. Cum tot așa, de exemplu, în perioada modernă (pe care am lăsat-o în urmă), «romantismul», nu poate fi confundat cu «modernismul», ambele fiind «condiții de existență» trăite în aceiași perioadă de timp. Iar cei care le-au reprezentat cu succes (poetic, dar nu numai) și le-au asumat, fiecare în parte, și le-au «trăit» din plin. Aș dori să mai adaug că, dacă îți mai amintești, am remarcat (în urmă cu ceva timp și nu recent) un text de-al tău care mi s-a părut că «trăiește» din plin «condiția postmodernistă» pe care și declarativ, ți-o asumi. 2. Tehnica nu face nimic altceva decȃt să «îmbrace» cȃt mai perfect o toezie care «tăiește». Deci este o condiție de ordin secund dar de care nu se poate face abstracție Și o astfel de potrivire apare atunci cȃnd o trăire puternică (indiferent de natura sa) vădește harul (poetic) al comunicării dincolo de cuvinte și idei. 3. Utilizarea unor tehnici cȃt mai sofisticate și, uneori, extrem de atractive prin noutate (de dragul noutății) nu fac nimic altceva decȃt să «mascheze» lipsa poeticului și, în ultimă instanță, să inducă în eroare. 4. Textul tău de la care a plecat această discutie cred că este (sau a devenit) mai mult un pretext. Ȋn orice caz cred în continuare că astfel de discuții sunt utile, chiar și sub formb de com-uri, pentru mai multi dintre noi. Și nu neapărat pentru a demonstra că un anumit preopinent are dreptate (sau nu) 5. Multumesc (sincer) pentru prilejul acestui schimb de idei care, pentru mine, a fost un cȃștig.