Se întunecă din ce în ce mai mult.
- Pe unde o luăm?
Îi dau taximetristei traseul și îi explic principalul deziderat: să ajungem repede, indiferent cât ar fi de ocolit. Să nu intrăm pe străzi unde să nu mai putem face stânga-dreapta. Să nu rămânem blocați în trafic. Am claustrofobie, explic. În fiecare dimineață.
Butonez deja la blackberry. Am întârziat și au început să curgă mailurile. Tipa mă privește în oglinda retrovizoare.
- De ce n-am intrat de la început pe Vatră dacă tot aici ați vrut să ajungem?
Ridic încet capul. Vatra e aproape liberă, are dreptate.
- Am ajuns să fac statistici. De obicei e foarte aglomerat aici.
- De ce nu vă ascultați și intuiția din când în când?
Dacă mergi cu taxiul în fiecare zi, statistic vorbind, până la urmă ajungi să vorbești și despre intuiție, nu numai despre referendum, aglomerație, primar, moartea în multinaționale, exprimarea convingerilor xenofobe în intimitate. N-ai încotro.
- Sunt prea rațională. Mă bazez mai mult pe statistici.
- Poate că eu nu sunt. Eu mă bazez foarte mult pe intuiție.
Acum trebuie să o împac, îmi spune exageratul meu sentiment de politically corectness, chiar dacă ea probabil că nu știe foarte bine ce este acela.
- Sau ați ales să puneți pur și simplu mai multă valoare pe intuiție. Nu te poți baza pe ambele în același timp. La un moment dat, trebuie să alegi.
E mulțumită de răspuns. Back to my business.
Începe în cele din urmă să plouă. Sesizez fâșâitul ștergătoarelor. Pe trotuar, lângă un zid crăpat, o fetiță, încadrată de un bărbat și de o femeie, cu o umbrelă deschisă în mână. Tatăl (bănuiesc) și copilul stau lipiți de peretele casei. Mama (da... bănuiesc), e în afara zonei de protecție a acoperișului. El vorbește. Apoi dintr-o dată mama se întoarce și pleacă. Ține umbrela strâns deasupra capului, dreaptă. O umbrelă mare, verde închis, cu mâner întors, de lemn. A luat-o în direcție opusă nouă, așa că nu îi văd fața. Dar îl văd pe el. A rămas nemișcat în prima secundă. Face apoi un pas înspre ea, dar, simțind probabil ploaia, dă înapoi. Ridică mâna, apoi renunță. Fata începe să strige ceva înspre maică-sa, fără a se dezlipi de zid. Par amândoi lipiți acolo. Femeia nu se întoarce nici o clipă. Merge înainte, cu pași mari. Cu umbrela ei, care o ajută să se deplaseze, cu umbrela ei ca o barcă părăsind o insulă. Ieșirea din cei doi. Fata încă mai strigă, dar peticul de pământ uscat de sub picioare o trage înapoi..
Reușim în cele din urmă să trecem de semafor și îi las pe cei doi în urmă. În fața Cișmigiului, o umbrelă mare, verde închis, cu mâner maro, de lemn, traversează grăbită. Dedesubt, o femeie îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, portocalie, fără mâneci.
- Cam aiurea să pleci de-acasă fără se te uiți la vreme, nu? îmi zâmbește taximetrista.
- Sau pe fereastră... dar și-a luat umbrela, nu?
- Intuiția...
- Sau statistica... „șanse de ploaie”. A vrut să le acopere pe amândouă.
Ajungem la facultatea de drept. Pe scări zăresc, cam la jumătate de metru deasupra, aceeași umbrelă. Vârful în formă de trifoi, de mai devreme. Deja plouă foarte puternic. Încerc să îmi dau seama cine ține umbrela de data aceasta. Văd doar două picioare subțirele, îmbrăcate în blugi, și o mână micuță, ancorată de mânerul care acum pare că stă agățat direct de cer. Un copil. Nu știu dacă e băiat sau fată. Trecem prea repede.
Am fi putut opri. Îmi lipesc tâmpla de geamul rece. Prin sticlă, simt cum o picătură mi se lipește de obraz, strecurându-se până la os. Îi urmăresc cu atenție pe toți cei care trec, în mașini sau pe jos. Trebuie să găsesc o legătură, ce îi scoate pe toți cei de azi din banalul, grosierul eveniment și îi adună delicat în coincidență. O familie. O femeie cu o rochie portocalie, total nepotrivită și un copil fără față.
Doar trei. Poate se oprește aici. În orice poveste ar trebui să ne oprim aici. Fâș-fâș. Ploaia. Asfaltul. Ștergătoarele de parbriz.
Ne apropiem. Plătesc, îmi strâng geanta. O întreb zâmbind pe taximetristă:
- Nu-i așa că nu aveți în portbagaj vreo umbrelă mare verde?
- Nu, din păcate nu... poate iese careva din firmă să vă aducă, o să vă facă totuna.
Nu știe nimic. Intuiția ei e pe vreun vârf de munte acum, ascultând cu urechea lipită de iarbă.
Ies din taxi. Acum ar fi momentul să apară din nou. Am nevoie să fiu salvată. Și-mi dau seama că zâmbesc de una singură, alergând spre scări.
Abia seara, ajungând înapoi acasă, deschizând cutia poștală, găsesc plicul. Câteva rânduri, un scris lenevos, litere negre. Și fotografia: jumătate din el în fața unei ceainării din Oxford, el privind undeva în dreapta; o încadrare ciudată, el și copertina roz bonbon pe care scrie „Little secrets”, în albastru aprins, te inundă culorile privind fotografia asta, știu bine că e făcută de o femeie, totul e perfect rotund, totul e perfect rotund știe bine și el, o știu și eu.
Când primești fotografia cuiva te întrebi cine a făcut-o, altfel n-ai nici o șansă să deosebești subiectul. Și uite mică, sprijinită de piciorul lui, și umbrela mea.
Plouă în București, iar in Oxford e soare; cineva mă prinde într-un fir nevăzut de umbră, cu mâini umede și cu obraji de ceară. Dați-mi un labirint.
Sapphire -
Proză:
Comentarii
Aranca -
Text tipic short stories cu poanta finală, rețetă sigură de succes. Personal, îmi amintește de cineva, un expert al textelor de acest gen, dar nu e un reproș, dimpotrivă. Metafora finală pe care mizează întreg textul:"Când primești fotografia cuiva te întrebi cine a făcut-o, altfel n-ai nici o șansă să deosebești subiectul. Și uite mică, sprijinită de piciorul lui, și umbrela mea." oferă echilibrul compoziției. Deși indirect, fără a deveni prea patetică, îmi sună din alte locuri două versuri: "Însă în povestea noastră/nu e loc de Dumneavoastră"... Sfat: când pleci din Vatră nu o lua pe Labirint.
Sapphire -
Știu Marina, mi-ai mai spus asta, se pare că nu am ce-i face, de câte ori scriu ca exercițiu... Scriere de acum câteva luni, o altă viață deja, cine știe când o să mă mai păcălesc cu labirintul acela. Am însă o provocare și eu la adresa ta: care-i poanta în textul acesta? Eu tocmai asta încerc să fac: să NU dau nici o poantă, să pun numai întrebări. Treaba cititorului ar trebui să fie să vină fiecare cu ce are. Poate pe tine te-am păcălit, știi Labirintul, n-am ce-i face. Și-apoi, fie că vrem, fie că nu, întotdeauna e loc de încă o persoană în povestea noastră. În lipsa acesteia, merge și o umbrelă.
Aranca -
Short stories nu depășesc în general 10000 de semne, au o anume constituție în care centrele de interes și greutate de fapt se găsesc în final (acolo unde eu vorbeam de "poantă" dar nu în sens peiorativ), ca de exemplu la Ray Bradbury sau Fredric Brown. Bineînțeles că textul tău nu e sf dar dau ca exemplu acest gen convinsă fiind că multora dintre cititori le-a trecut mai degrabă texte de astea prin mână. Deși cel mai scurt text (short short stories) despre care nu mai știu dacă depășea 10 rânduri, a fost unul cu o invazie a extratereștrilor care însă nu au suportat atmosfera terriană: aterizaseră pe lamă de cuțit ce toca ceapă... Genul acesta de flash fiction nu este abandonat la ora actuală, nu poate fi numit demodat, s-a practicat și se mai practică încă de pe vremea când nu se știa (și se țineau intense dezbateri) dacă genul sf e meanstream sau nu ("prietenii știu de ce" spun asta) cel puțin în cenaclurile studențești din tinerețea lui Cristian Tudor Popescu (cel care multă vreme nu recunoștea că mediul sf a fost cel în care a debutat literar, cred eu că doar din snobism). Poate voi avea timp să prezint într-o zi un autor interesant de gen de la noi, extrem de talentat și mai ales apreciat, dar asta e altă poveste... Să revenim la textul tău! Finalul "maturizat" prin așa-zisa "poantă" (se poate citi cheia întregului text), se găsește în rândurile: "Și fotografia: jumătate din el în fața unei ceainării din Oxford, el privind undeva în dreapta; o încadrare ciudată, el și copertina roz bonbon pe care scrie „Little secrets”, în albastru aprins, te inundă culorile privind fotografia asta, știu bine că e făcută de o femeie, totul e perfect rotund, totul e perfect rotund știe bine și el, o știu și eu. Când primești fotografia cuiva te întrebi cine a făcut-o, altfel n-ai nici o șansă să deosebești subiectul. Și uite mică, sprijinită de piciorul lui, și umbrela mea. Plouă în București, iar in Oxford e soare; cineva mă prinde într-un fir nevăzut de umbră, cu mâini umede și cu obraji de ceară. Dați-mi un labirint." Pentru că întreaga ta goană prin ploaia orașului (ploaia fiind o metaforă interesantă), o goană protejată de altfel, în taxi, tipică structurii tale ("Sunt prea rațională. Mă bazez mai mult pe statistici"), din care remarci detașată existența celorlalți, precum și disperarea cronicizată de a nu avea umbrela proprie (asta e o altă metaforă frumoasă) se cristalizează într-o propoziție clară: "Și uite mică, sprijinită de piciorul lui, și umbrela mea." Mi-ar place să îți pot citi și texte de gen evitând persoana I singular și atunci sigur stilul confesiv (gen pagină de jurnal de care te-am "acuzat") ar dispare. Mai mult, având în vedere feeling-ul tău pentru engleză, mi-ar mai place să traduci propriile tale texte în engleză și să le oferi chiar magazinelor de gen (de ex. "SmokeLong Quarterly). Mai am răbdare și încredere. PS Nu m-ai păcălit în ceea ce privește Vatra și Labirintul, mă alintam și eu imaginându-mi un traseu concret, comun la amândouă, tocmai să nu dau verdictul de sf textului pentru că nu e cazul.
Aranca -
Să nu uităm titlul! "Labirint de ceară" (iarăși e o metaforă frumoasă) e valabil doar acolo unde plouă (de trei ori pe săptămână, vorba cântecului)... Să nu uităm că "in Oxford e soare" iar soarele nu va topi aripile celui care își dorește evadarea din propriul labirint, ci însuși Labirintul creat de structura lui interioară. Ca unică șansă de supraviețuire. În plus, ceea ce este esențial e însăși experiența Labirintului strâns legată de cel "inițiat", dispus să accepte Lumina, devenirea lui proprie. Chiar și aici, în acest flash fiction, mitul Labirintului este direct proporțional cu cel al Erosului. Erosul ignorat de o persoană "prea rațională", dar nu eliminat. Pentru simplul fapt că o persoană rațională va accepta doar perfecțiunea.