Se întunecă din ce în ce mai mult.
- Pe unde o luăm?
Îi dau taximetristei traseul și îi explic principalul deziderat: să ajungem repede, indiferent cât ar fi de ocolit. Să nu intrăm pe străzi unde să nu mai putem face stânga-dreapta. Să nu rămânem blocați în trafic. Am claustrofobie, explic. În fiecare dimineață.
Butonez deja la blackberry. Am întârziat și au început să curgă mailurile. Tipa mă privește în oglinda retrovizoare.
- De ce n-am intrat de la început pe Vatră dacă tot aici ați vrut să ajungem?
Ridic încet capul. Vatra e aproape liberă, are dreptate.
- Am ajuns să fac statistici. De obicei e foarte aglomerat aici.
- De ce nu vă ascultați și intuiția din când în când?
Dacă mergi cu taxiul în fiecare zi, statistic vorbind, până la urmă ajungi să vorbești și despre intuiție, nu numai despre referendum, aglomerație, primar, moartea în multinaționale, exprimarea convingerilor xenofobe în intimitate. N-ai încotro.
- Sunt prea rațională. Mă bazez mai mult pe statistici.
- Poate că eu nu sunt. Eu mă bazez foarte mult pe intuiție.
Acum trebuie să o împac, îmi spune exageratul meu sentiment de politically corectness, chiar dacă ea probabil că nu știe foarte bine ce este acela.
- Sau ați ales să puneți pur și simplu mai multă valoare pe intuiție. Nu te poți baza pe ambele în același timp. La un moment dat, trebuie să alegi.
E mulțumită de răspuns. Back to my business.
Începe în cele din urmă să plouă. Sesizez fâșâitul ștergătoarelor. Pe trotuar, lângă un zid crăpat, o fetiță, încadrată de un bărbat și de o femeie, cu o umbrelă deschisă în mână. Tatăl (bănuiesc) și copilul stau lipiți de peretele casei. Mama (da... bănuiesc), e în afara zonei de protecție a acoperișului. El vorbește. Apoi dintr-o dată mama se întoarce și pleacă. Ține umbrela strâns deasupra capului, dreaptă. O umbrelă mare, verde închis, cu mâner întors, de lemn. A luat-o în direcție opusă nouă, așa că nu îi văd fața. Dar îl văd pe el. A rămas nemișcat în prima secundă. Face apoi un pas înspre ea, dar, simțind probabil ploaia, dă înapoi. Ridică mâna, apoi renunță. Fata începe să strige ceva înspre maică-sa, fără a se dezlipi de zid. Par amândoi lipiți acolo. Femeia nu se întoarce nici o clipă. Merge înainte, cu pași mari. Cu umbrela ei, care o ajută să se deplaseze, cu umbrela ei ca o barcă părăsind o insulă. Ieșirea din cei doi. Fata încă mai strigă, dar peticul de pământ uscat de sub picioare o trage înapoi..
Reușim în cele din urmă să trecem de semafor și îi las pe cei doi în urmă. În fața Cișmigiului, o umbrelă mare, verde închis, cu mâner maro, de lemn, traversează grăbită. Dedesubt, o femeie îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, portocalie, fără mâneci.
- Cam aiurea să pleci de-acasă fără se te uiți la vreme, nu? îmi zâmbește taximetrista.
- Sau pe fereastră... dar și-a luat umbrela, nu?
- Intuiția...
- Sau statistica... „șanse de ploaie”. A vrut să le acopere pe amândouă.
Ajungem la facultatea de drept. Pe scări zăresc, cam la jumătate de metru deasupra, aceeași umbrelă. Vârful în formă de trifoi, de mai devreme. Deja plouă foarte puternic. Încerc să îmi dau seama cine ține umbrela de data aceasta. Văd doar două picioare subțirele, îmbrăcate în blugi, și o mână micuță, ancorată de mânerul care acum pare că stă agățat direct de cer. Un copil. Nu știu dacă e băiat sau fată. Trecem prea repede.
Am fi putut opri. Îmi lipesc tâmpla de geamul rece. Prin sticlă, simt cum o picătură mi se lipește de obraz, strecurându-se până la os. Îi urmăresc cu atenție pe toți cei care trec, în mașini sau pe jos. Trebuie să găsesc o legătură, ce îi scoate pe toți cei de azi din banalul, grosierul eveniment și îi adună delicat în coincidență. O familie. O femeie cu o rochie portocalie, total nepotrivită și un copil fără față.
Doar trei. Poate se oprește aici. În orice poveste ar trebui să ne oprim aici. Fâș-fâș. Ploaia. Asfaltul. Ștergătoarele de parbriz.
Ne apropiem. Plătesc, îmi strâng geanta. O întreb zâmbind pe taximetristă:
- Nu-i așa că nu aveți în portbagaj vreo umbrelă mare verde?
- Nu, din păcate nu... poate iese careva din firmă să vă aducă, o să vă facă totuna.
Nu știe nimic. Intuiția ei e pe vreun vârf de munte acum, ascultând cu urechea lipită de iarbă.
Ies din taxi. Acum ar fi momentul să apară din nou. Am nevoie să fiu salvată. Și-mi dau seama că zâmbesc de una singură, alergând spre scări.
Abia seara, ajungând înapoi acasă, deschizând cutia poștală, găsesc plicul. Câteva rânduri, un scris lenevos, litere negre. Și fotografia: jumătate din el în fața unei ceainării din Oxford, el privind undeva în dreapta; o încadrare ciudată, el și copertina roz bonbon pe care scrie „Little secrets”, în albastru aprins, te inundă culorile privind fotografia asta, știu bine că e făcută de o femeie, totul e perfect rotund, totul e perfect rotund știe bine și el, o știu și eu.
Când primești fotografia cuiva te întrebi cine a făcut-o, altfel n-ai nici o șansă să deosebești subiectul. Și uite mică, sprijinită de piciorul lui, și umbrela mea.
Plouă în București, iar in Oxford e soare; cineva mă prinde într-un fir nevăzut de umbră, cu mâini umede și cu obraji de ceară. Dați-mi un labirint.