La moartea poetului doar cerul plângea
Cu lacrimi mărunte, în tristă lumină,
Căci soarele însuşi se reculegea
Retras după nouri ca după cortină.

La moartea poetului un popă zicea
De-ale lui, după slujbă, şi cin’ să-l asculte;
O babă uitată-ntr-un colţ mai bocea,
Iar vântul şoptea, printre frunzele multe.

Plângeau lumânările strâmb, tremurat,
Un câine urla – ca din altă poveste –
Şi-un domn, cam scorţos şi voit tulburat,
Spunea că poetul mai este… mai este…