Legenda, inserată de Plutarh în „Vieţi paralele” (şi fructificată, la noi, într-o frumoasă baladă), spune că, împotmolit în deşertul persan, Alexandru cel Mare suferea de o sete cumplită, alături de oştile sale. Soarele ardea nemilos, oglindindu-se şi multiplicându-se năucitor în miile de scuturi, buzele erau arse şi crăpate, trupurile oştenilor ameninţau să se prăbuşească, ochii scormoneau zadarnic pustiul aprins. Deodată, din zarea parcă incendiată de flăcări, apar oştenii trimişi după apă, cu burdufurile pline, destinate celor mai însetaţi şi mai slabi. Cu pieptul sfâşiat de ghearele setei, împăratul priveşte la oamenii săi, iar apoi, ameţit, aproape învins, la clătinările apei dintr-un coif pe care ei i-l întind şi-l îndeamnă să bea. Îi priveşte, ştie că apa nu are cum să le ajungă la toţi. Arşiţa îi arde pieptul, dar mâna nu se poate întinde. Apoi buzele reuşesc să îngaime, să refuze, să cedeze apa celor care au mai multă nevoie de ea. Atunci, în miile de piepturi renaşte speranţa, braţele prind iar putere, alături de zeul lor oştenii se simt iarăşi zei. Şi înving. Setea, pustiul şi Persia.
Am fost în Grecia, această ţară de piatră, unde marea şi munţii se află alături, iar obsesia apei mi s-a părut că mai dăinuieşte şi azi. Oamenii sunt de ispravă, ca şi cei de demult. Am văzut peste tot aspersoarele care udau lanuri verzi de bumbac sau de porumb. Am văzut livezile de măslini şi de citrice. Am văzut cum fiecare bucăţică din pământul acela roşu cerea apa şi, primind-o, devenea roditoare. N-am văzut nicio palmă din pământul acela lăsată în paragină, pradă buruienilor şi ciulinilor.
Când plecăm pe meleaguri străine, luăm cu noi imaginea ţării din care am purces şi în care ne vom întoarce. Şi nu putem să nu facem zeci, sute şi mii de comparaţii. Am văzut în Grecia (dar şi în ţări din Vest) autostrăzi ca-n palmă, tuneluri iluminate feeric şi viaducte zvelte. Şi m-am gândit la hârtoapele noastre şi la podul cel mai lung de peste apele interioare, construit în urmă cu aproape un veac de germani peste râul Argeş şi lăsat de izbelişte, de acum şapte ani, de când un pilon s-a adâncit în nisip. M-am gândit, văzând cum grecii cultivau câte un peticel de pământ învecinat cu stâncile, la pământul negru, întins şi mustos al ţării mele, lăsat în părăsire, pradă muşeţelului, scaieţilor şi mărăcinilor. Şi la încă o sută şi o mie de lucruri.
Dar aud şi văd că Grecia, splendidă şi încărcată de vestigii, locuită de oameni de ispravă şi de amintirile unui trecut fără seamăn, cea cu Olimpul veghind, încă, simbolic, dintre nori, se zbate în haos. Oare ce s-a întâmplat? Nu cumva cei trimişi după apă s-au pierdut cu burdufurile încărcate prin munţi? Nu cumva nevolnicii şi nărăviţii urmaşi de azi ai lui Alexandru, acei epigoni politici care conduc statul grec au uitat pilda lui şi au sorbit primii apa? Ori au dosit-o, lacomi, în rezervoare secrete? Ori n-au înţeles că trebuie să sape fântâni? Ori nu ştiu unde să sape fântânile?
De fiecare dată, când ne gândim la alţii, când ne punem întrebări despre ei, ni le punem, de fapt, şi despre noi.
Şi dacă ne răspundem că şi la noi se va întâmpla ca la ei, atunci nu e greu să înţelegem şi din care pricină: pentru că şi la noi, cei care ar trebui să vrea şi să ştie unde şi cum să sape fântânile se grăbesc nu doar să soarbă apa din coiful întins, dar şi să înşface burduful.