O bucată de carton îngălbenită de vreme și de vremuri, o fotografie din care te privește o femeie mărunțică, cu tenul măsliniu și părul negru, strâns și prins la spate în doua coade lungi, împletite, care-i încalecă umerii și se revarsă pâna la mijloc ca niște bretele. Poartă conci – un complicat aranjament din șuvițe de păr împletite în creștetul capului- purtat de femeile moațe măritate.
Bărbatul este foarte înalt și blond, sau așa pare în fotografia sepia. Are mustață a la’ Franț Josef, împăratu’ de la Viena vremurilor lor.
Ochii femeii sunt ochi de copil, mari, deschiși la culoare, bănuiți a fi nepermis de albaștrii.
Pe un scaun, între ei, în picioare , un copil- o fetița blonda, cu ochi care te fac să zăbovești, cercetându-i cu fascinație.
Realizezi că sunt o familie, ochii copilei trădează simbioza dintre tenul măsliniu al mamei și buclele blonde ale tatălui.
Copila este Elisabeta- după un alt petec de hârtie îngălbenită, care vestise lumii că s-a născut în satul dintre pădurile înalte, arse de doruri. Peste ani va fi strigată și iubită ca ,,Buna’’. Dar până atunci, mai este Poveste de zis.
Femeia mărunțică cu conci, era străină de pădurile înalte. Statura și albastrul privirilor erau ale stepei stramoșilor ei, mânați de chinuri și faceri pâna în stepele Galiției.
Nu-i ținea minte pe ai ei, știa doar că, așa cum i-a povestit o femeie, nu împlinise 6 ani când aceștia au murit de holeră, dar Dumnezeul în care ei credeau a luat-o de mâna și i-a îndrumat pașii către o șatra de țigani care au purtat-o cu ei prin lume pâna au pierdut-o, într-o noapte, lângă un ostrov.
N-au pierdut-o voit ci urcată pe cal și dusă în lume de-un flăcău pornit spre casă de la oaste, că razbelul din Galiția se sfârșise și moții se întorceau acasă, la ciuberele lor.
Așa a început neamul meu. Azize a devenit Ana lu’ Sturz cel tânăr, cu casa-n dealu’ bisericii. A venit mireasă în ogradă străină, s-a botezat creștină în biserica de lemn de din’sus de casa lor.
Când s-a dus bătrânu’ Sturz, fiul a ramas în locul lui cantor, la biserică și bătrânele satului iscaseră pricină de ceartă : oare, cânta mai bine ca părintele lui ?
Și-au dorit copii mulți, dar n-a fost să fie decât Elisabeta, copila care a moștenit Albastrul mamei și Blândețea blondă a tatalui.
Că a rămas de pomină aplecarea către cuvinte iscălite a uriașului blond cu suflet de fagure, veneau la el de pe sate oamenii, să le scrie țidule (scrisori).
Dar soarta moțului blond era scrisă în stelele de pe cer, unde s-a urcat să culeagă cireșe într-o noapte dar cineva i-a luat scara. Lângă crucea lui Sturz cel Tânăr ardea mereu o candela, cine trecea pe-acolo o aprindea, daca se stingea, suflată de vânt. De dorul omului ei, Ana a mai făcut doar umbră pământului, până s-a topit în el.
Și Elisabeta, care deprinsese de la tatăl ei harul cuvintelor, s-a coborât într-o zi dintre pădurile înalte, în pământul sterp și sărac și vremelnic dintr-un orășel de pe Mureș, asezându-se slugă la domni. A avut o singură fată, Maria, și a crescut de suflet înca un copil, pe Mihai, găsit într-o zi la poarta, într-o copaie de pâine. Dar asta-i o altă Poveste.
Elisabeta a devenit bătrâna ca vremea și, peste ani , Buna cea buna și iubită pentru fata Mariei.
....
Dintre femeile neamului meu, doar eu am purtat albastrul ochilor, și Buna. Și dintotdeauna legatura noastra a fost una speciala.
Dreptate avea Buna când zicea că numa’ un nebun a fost acela care a învățat copiii sa cânte ,,Podu’ de piatra s-a dărâmat / a venit apa și l-a luat...” chemându-mă să plâng în locul în care - promitea ea, și s-a ținut de cuvânt- nu mă va vedea nimeni niciodată: în poala ei, înconjurată de brațele ei și vegheată cu seninul cerului de deasupra pădurilor moțesti de unde coborâse Buna , înainte de-a se așeza slugă la domni, în orașelul de pe Mureș.
Multe Poduri s-au rupt și prăbușit de atunci în viața mea, dar Buna s-a ținut întotdeauna de cuvânt.
Buna nu ardea niciodată vorbele când mă dojenea și niciodată nu limpezea tăurile întrebărilor fără să lase plutind deasupra apei funigeii înțeleptei melancolii a moaței strămutate în pământ sărac și nerodnic și vremelnic.
Și ardea Buna, cu vorbele ei, Poveștile care-mi încălzeau somnul, cu ziceri nepricepute atunci, dar sorbite în minte de catre copila descântata drept ,,Auru’ lu’ Buna”.
Auru’ lu’ Buna- lacrima și blestemul moților strămutați, eternii pribegi din poartă în poartă, pâna la marea trecere pe sub Porțile Împărătești ale Altarului- că oricare moț adevarat știa că-i musai să fie cu un pas mai aproape de Dumnezeul în care crezuse toată viața- și cu care avea de gând să stea de vorbit pe dealuri, despre cele făcute și nefăcute, da' musai și de-o parte, și de alta !
Statu’ de vorbit pe dealuri, la egalitate, cu Doamne –Doamne ! ... trebuie să fii copil sau să simți încă în tine pădurile și libertatea crestelor de deasupra lor, ca să poți înțelege...
De aceea Doamne-Doamne este și astazi prietenul meu tăcut, respectat și temut, da’ Prieten.
Nu-mi era frică de El și nu-mi este nici acum, ci doar de vorbele conștiintei cu care mă ardea atunci- ca și acum, când și când... Pretinsele mele iubiri, rănile sfâșietoare de suflet ale plecărilor vegheate și neoprite din viața mea, toate au fost aduse, spălate și descântate cu sfințenia ochilor împrumutați icoanelor - apoi ascunse de catre Buna în poala ei.
Și mai zicea Buna, atunci când poala ei devenea altarul tăcerilor și lacrimilor ochilor albăstriți de dor : ,,sarea noastră-i cu viermi” - paradoxul existenței mele de peste ani...
Și când Buna s-a dus să culeagă cireșe în grădina lu’ Doamne-Doamne, poala ei mi-a rămas zeste, ascunsă adânc în suflet... Mai trec din când în când pe acolo și văd scăunuțul din lemn de tei pe care stătea Buna, lânga soba care duduia în nopțile vineții de sub zăpezile cele tinere. Și Buna încă descântă și limpezește dureri și temeri, și are poala plină de cireșe...