ine m-a pus să te deschei, să te dezleg de pe lanțul cu multe chei? să-ți sparg cojile și să te mănânc până la miez, să-l arunc și să-mi fie dor de tine? să te consider o picătură din valul pe care-l beau, din apa care plânge despletită, lângă pian? să râd de tine, când fugi, când plângi, când te întinzi pe jos, și aluneci printre degetele mele înghețate și moi, când iei un sunet prea jos și nu-l mai poți cânta, când îți propui să mă furi din somn, să-mi speli visele și să le întinzi pe sârmele șterse de amintiri? să mă îmbuci ca pe mâncarea ta preferată? și nu e asta o poezie de dragoste?

cine mi-a lăsat culorile, să pot să te ning, să te car în spate, să stau cu tine în două picioare (unul al tău, și unul al meu), să te cunosc dinspre galben spre violet, să număr timpul cu firele de la penson, să știu cum să te amăgesc, spunându-ți că albul e vocea mea, că negrul formează părțile de carne clonate? să mă uit la tine, prin toate nuanțele de griuri colorate, prin pământul decojit, prin sacii rupți, printre strigătele aburite? să mă spăl cu tine pe față, pe gât, să ating cu tine materia inexistentă, ghețurile polare, să colorez universul în tonurile sufletelor noastre?

cine m-a învățat să fac ploaia să nu te uite, să-ți transform hainele în promisiuni, nasturii în amăgiri, plecările în apeluri nepreluate, viața în aștri, ideile în milă și groază? să foșnesc fiecare strigăt, să mă joc cu pașii, în treceri irezistibile? să-mi maschez existența cu destinele altora, să știu că pot face mai multe ceruri, pentru mai mulți de tu?

nu știu dacă mai crezi în Dummnezeu, dacă mă mai recunoști dintre toate tastele pe care le apeși, dacă toate lucrurile pe care nu ți le-am spus mai înseamnă ceva. cât din mine este la subsol, și cât se află în pubela omenirii? cât reprezint din un întreg și cinci pe șapte? cum trăiește nimeni pe drum?

azi mă gândeam că nu voi mai putea scrie. a plouat peste toate literele de astă-noapte, s-a întins ninsoarea atât de mult, încât cuvintele nu mai pot fi auzite. vorbește mai tare! promite-mi că nu vei arunca firimitura aceea la care te uiți acum cu dispreț; firimitura în care se află toate secundarele din astă lume, toate încheieturile mânjite cu apă de la canalizare, intrările și ieșirile de la toate casele. firimitura în care se află căldura din seara de crăciun, mirosul înțepător de brad și crengile uscate, prăjiturile mamei cu gust de vanilie și rom, scaunul pe care mereu se așeza moș crăciun. toate peisajele pictate pe pânză, toate durerile reflectate în oglinda de la baie. să nu arunci firimitura în care ne-am întâlnit pentru prima dată, în care lumina a încetat să mă mai privească. firimitura în care știam cel mai bine să mă ascund.

și poate n-ai să mă crezi, ai să spui că linia nu mai este atât de dreaptă, că praful depus pe lemne, că semnalul trimis spre mine, că ochii care nu se văd se uită, că paharul golit nu mai poate fi umplut, că florile uscate, dinții căzuți, guma lipită pe nasturi, ațele înnodate de mii de ori, ceasul - durată pură, diminețile cu muzică și dans, pașii care nu pot fi ascultați, ideile repetate până la epuizare, cuvintele din alte guri de vărsare a deșeului - și nu e asta o poezie de dragoste?

hai, spune-mi: mai recunoști vocea mea dintr-o mie de păsări, țipătul din adâncul pământului, pielea care se întinde frumos peste moalele capului, zâmbetul și zgârieturile de pisică, scoarța copacului care ne învăța să ne iubim, ploile care curgeau și nu ne mai regăseau, viața care ne promitea că nu ne va uita, mai ții minte picioarele mele goale...