foto © Marina Nicolaev
eram în ultimul tramvai purtînd șevaletul demodat
și dacă îți spun cum pictam din nou pe furiș
peisajul uitat despre lumea întoarsă din mine
prin camere cu oglinzi acoperite de cearșafuri
uleiurile îmi vibrau sub degete ca atunci
cînd ești singur și vezi în depărtare podul de flori
străvezie fata morgana
poate că am coborît demult dincolo
de la o vreme cineva adună culorile uscate pierdute
sau e urma albastrului cobalt
despre care nimeni nu a scris în decembrie
se spune că pictorii de noapte sînt datori doar cerului
eu?
doar acestor pietre de pod arse
încă mai simt caiele vii răsucite prin palme
pînzele vechi pline de mîl
printre șiruri albe de consoane
dintr-o altă carte cu pagini de nisip
osaturi litografiate subțiri de mesteceni
recenzii tîrzii autobiografice
Comentarii
elian -
imagini rotunjite cu grație, neredundante, o descompunere a realului în tablouri fin versificate, poezia aceasta a ta m-a apropiat și pe deplin reținut, nu ești un simplu peisagist imitând realitatea, reușești aici cu o mână sigură să trasezi contururi fine ce se expun nude și fără artificiozitate sincera mea apreciere
Aranca -
multumesc Elian pentru rinduri. citeodata, consoanele ca si cosmarurile, continua sa ne locuiasca de departe.
koga ion -
viața = linie cromatică între poduri text are la bază vibrația la ocularitatea lumii înconjurătoare, patima și, deopotrivă, tandrețea conștiinței de a fi viu; fiecare "gură de aer" tușează linii ale timpului trecut, prezentul fiind, din această perspectivă, conturul unui viitor de o cromatică potențială absolută; prin urmare, ne desenăm propria existență ca un spațiu posibil de parcurs în suspendare, printr-un reflex lăuntric al unui ochi saturat de întuneric ("pictori de noapte" - de admirat, aici, curajul metaforei), de natura exterioară percepută ca un decor impersonal și inexpugnabil. fizic și spiritual... tuche Vasile Munteanu