În care fiecare zi este "un azi" așa cum "mâine vom trăi cu toții ultima zi". Personal nu găsesc textul pesimist. Găsesc acea liniște metaforică în care omul se simte într-un fel. "Unde e foșnetul de lemn al pădurii?" Cât simbolic poate aduna această linie de vers/frază, de altfel un poem în proză suficient de meditativ. Să te temi de pietre, e semn că ai trecut pe lângă ele, iar pe ele numai ele pe însele se vor cunoaște. O poveste plină de magic și înțeapă cumva în talpă, ostentativ de obositor drumul tău, călătorule! Cerne-ți lumina și fă din lemnul pădurilor dacă poți o piatră pe care să dormi și zi și noapte, mereu. "Lemnul era visul meu de demult." Unde ți-e cenușa? Pretutindeni precum nu e? De acolo ai ieșit, acolo te vei duce, căci ești și piatră și lemn și carne ieșită din pământ, tu care cauți! Frumos poem! Lasă-mă să-l numesc așa pentru că felul exprimării îl desparte de poveste. L-am citit de mai multe ori și de fiecare dată mie, personal, mi-a redat lumină. Ca să parafrazez din Baudelaire. Mă duc la o înmormântare în cinstea prietenul meu care a fost, apoi ca să îmi dau seama cât de norocos sunt că trăiesc. Domnule Călin Sămărghițan, pentru un text profund ca tot ce înseamnă profund, las o peniță pe marginea drumului dumneavoastră.