cum să-ţi aduc o floare
burduşită de chimicale
de la ţiganii din staţie
sau una de la florărie, adusă din olanda
de un camionagiu care opreşte nu la semnele de circulaţie,
ci la fiecare curvă?

cum să-ţi recit versuri,
când în poemele de azi duhnesc cuvintele toate,
când imaginile arată ca nişte boxeuri în ultima rundă,
iar luna a coborât şi linge în cartierul tău trotuarul?
cum să-ţi recit un poem şi să am pretenţia să visezi,
când astăzi poezia e ceasul enervant
care te trezeşte la realitate
şi îţi injectează cofeina direct în suflet?

cum să îţi fac o declaraţie
când toate deja s-au spus,
când ştim că nu mai există originalitate
şi nimic nu mai e nou sub soare?
cum să-ţi şoptesc nişte cuvinte de dragoste pescuite de pe internet,
când în fiecare apartament dimprejur se face asta
cu jaluzelele date la o parte
şi lumina aprinsă…
imaginează-ți cât de hilar se vede din stradă!

eu te iubesc ca pe un loc de parcare,
că mulţi ar da cu pumnul şi s-ar înjunghia pentru asta.
te iubesc ca pe o creştere de salariu
sau un ajutor social,
că pentru asta se îmbrânceşte lumea pe stradă.
te iubesc suficient de mult încât să folosesc verbul
„a iubi”,
această abjecţie sublimă
în numele căreia s-a omorât atâtea secole cu graţie.
te iubesc încât să-ţi spun ceea ce spune instalatorul gigi de la patru
prietenei sale mărioara
sau alt locatar care-l încurcă pe kant cu o veveriţă zburătoare,
adică „te iubesc”;
ah! şi numai eu ştiu cât detest
să folosesc formula asta de telenovelă,
atât de tăbăcită că nimeni nu-i mai gândeşte sensul,
atât de folosită că ochii dau brusc în lacrimi numai cât văd
că buzele-i prind forma de paravan.

da, te iubesc.
uite că am declarat într-un poem asta,
trădându-mi principiile estetice
toate!