Idilă cu nostalgia. Evocare şi redimensionare. Expresia - poate nu foarte originală - se mulează perfect pe conţinut. Epicul şi liricul au un echilibru bun. Imaginea, care e decisivă într-o scriere de genul, e aşa cum trebuie - mai mult descriptivă decât sugestivă şi este obţinută printr-un lexic propice. Cred că e tipul de text care nu are nevoie de experienţa directă a cititorului pentru a fi simţit de acesta.

Dacă ar fi să aleg câteva versuri tari:

" pe atunci soarele curgea ca mălaiul" - pentru că îl văd ca un vers scris pentru "atunci", cu ochii de acum, şi înţeleg soarele curgând... repede şi împrăştiat.

" îl apăsam cu degetul mare
ca pe un bumb neîncheiat la piept"

"şterpeleam scăunelul scobit cu trei picioare
[...]
şi cântam mânzului cu piele de caramea"

La polul opus:

"săream gardul ca un hoţ
să nu ştie nimeni unde sunt" - versul italic explică, şi o face fără valenţe artistice. Eu l-aş tăia, lăsând cititorul să tragă concluzii. Sau aş înlocui comparaţia astfel încât să surprind în ea şi sensul "să nu ştie nimeni unde sunt". Ceva ca "săream gardul ca un evadat".

"ca în formă de turtă dulce" - aş reformula, pentru a scăpa de "ca în".

În concluzie, e un text (foarte) curat din mai multe puncte de vedere, care, surprinzător, pentru tema pe care o abordează, mi-a plăcut mult, şi doar unitatea doi mă face să nu-l remarc şi altfel.