În sfârșit era mai liberă. Nu atât pe cât ar fi vrut el, dar cel puțin erau unul lângă altul în vârful patului. Deși afară era lapoviță și mașinile vâjâiau dintr-o parte în alta, în cameră era destul de cald și liniște, încât amândoi își permiteau să rămână dezveliți, în pijamale și șosete. O asculta citind diverse studii de caz pentru nu știu ce seminar. Avea o voce subțire ca de copil, dar felul grav în care ondula tonalitatea nu numai că îl fermeca, de parcă ar fi fost legănat de valuri, dar îl făcea să înțeleagă imediat despre ce era vorba. Chiar o întrerupsese de câteva ori să o întrebe câte ceva și să comenteze pe marginea cazurilor. Trecuse de douăsprezece și băiatul dormea în camera lui. Robert o ascultase o jumătate de oră, dar era prea obosit și ațipi cufundat în brațele ei. Ea citea în continuare încet fără să-l observe. El n-a mai apucat să afle cum a fost fraierit Al Capone de un escroc și nici cum Ninon de Lenclos îl instruia pe nefericitul marchiz de Sévigné în arta seducției. Abia când încheie capitolul ridicând ochii dintre pagini și atingându-l ușor peste obraz, Ioana observă că el nu mai asculta. Puse cartea pe măsuță și se ridică să închidă lumina. El se trezi deodată, clipind des, vădit incomodat de becul de deasupra.
- Ce-ai făcut? Ai visat ceva?
- Da, răspunse trecându-și mâna peste partea de jos a feței, gândindu-se că iar a uitat să-și ia cremă de ras. Am uitat să-mi iau cremă de ras.
- Dacă vrei, poți să iei din spuma mea de păr.
- Știi ceva? Mi-e foame. Aș mânca un iaurt cu șuncă.
Ioana tocmai trăsese jaluzelele în sus și perdeaua la fereastră, iar zgomotul acoperi vorbele lui. Nici nu-l mai întrebă ce spusese. Închise lumina și intră sub plapumă. Îi simți ochii deschiși ațintiți spre ea, deși nu se acomodase încă la întuneric.
- De ce nu poți să adormi? Adineauri dormeai buștean...
- Trebuie să mănânc ceva întâi. Mi-e rău de foame.
Ea se întoarse, încălță papucii în formă de lei și aduse un iaurt cu șuncă și musli și o linguriță. La întoarcere, îl găsi pe Robert tras pe partea ei cu o mână atârnată la podea. O privi și îi zâmbi. Doamne, ce-o avea? Ea se lăsă în genunchi la marginea patului și îi puse mâna pe frunte. Dezlipi folia de pe paharul iaurtului, o puse pe șervețel, luă o linguriță și o întinse spre gura lui.
- Parcă suntem la spital. Mi-aduc aminte când aveam hepatită în clasa a doua și venea tata la Victor Babeș să-mi ungă pâine cu unt și cu gem. Mă asculta la tabla înmulțirii. El tăcea și înghițea iaurtul. Mai lua și ea câte o linguriță. La un moment dat el spuse:
- Am visat numai aiureli...
- Ce-ai visat?
- Vrei să-ți spun?
- Da, spune-mi.
- Parcă eram undeva în Deltă. Ne plimbam de mână pe o limbă de pământ. De-o parte și de alta era apă. Dunărea. Era ceață foarte deasă în jur și noi știam și nu știam unde se termină pământul. Mergeam înainte, dar ne tremurau mâinile. Deodată în față ceața se deschise și apăru un castel mare de tot. Era într-un stil pe care nu l-am mai întâlnit de când sunt eu arhitect. Cu niște turnuri spiralate ca ADN-ul. Când m-am trezit, totul părea mai clar, dar acum nu mai rețin decât frânturi. A, parcă era undeva deasupra apei și-i atârna o scară de funii. Plutea acolo sus.
- Ce vis ai avut..., spuse ea când îl auzi râzând.
- Stai că mai este, adăugă luând iaurtul și lingurița în mâini. Era o babă acolo care ne-a spus că numai unul dintre noi poate să urce. Frânghia este slabă și nu va ține decât pentru unul. Ne-am certat în vis rău de tot, pentru că fiecare vroia sus. Până la urmă tu ai cedat și m-ai lăsat pe mine. Am simțit așa o teamă când mă țineam de scară. Acuma parcă se rupea. Mă gândeam că ai să râzi de mine urmărindu-mă cum mă voi prăbuși. Am ajuns în sfârșit în palat care se dovedi a fi o cocioabă slab luminată, prăfuită și rece, plină de păianjeni. Aici m-am trezit.
- Mă, da’ tu ai visat de-a binelea. Ce noroc ai tu să visezi la mine în brațe!
- Îți mai amintești când am fost în satul ăla, la mama zmeului? Când ne-a dus Corbu pe dealurile alea unde nu aveau mobilurile acoperire, încât Gabi, ziaristul, se dădea de ceasul morții, cum o să trasmită el ce-o să se petreacă. Și ce le mai picasei la toți cu tronc! Aveai rochița aia cu flori roșii. Mai știi ce zicea ăla, nu mai știu cum îl cheamă, primarul, că l-a născut maică-sa la marginea drumului pentru că nu a mai apucat să ajungă la un medic. Parc-am fi în evul mediu, nu alta! A avut noroc. Trecuse pe acolo nea Tache. Parcă așa îl chema pe nenicul ăla care ne-a invitat la cafea și ne-a cântat doine. Ce bucuros era că i-ai cântat și tu doine! Și pe urmă ne-am dus la scăldătoare. Întâi voi, fetele, și dup-aia noi.
- Da, îmi amintesc. Ce vă mai holbați la noi!
Ea nu-și amintea chiar așa de bine. Își amintea numai că era o tipă foarte trăznită. Și că viitorul primar, vărul lui Gabi, îi culesese un buchet mare de ciulini și i-l întinsese de față cu toți, în mijlocul curții lui cu poarta aia mare uriașă, sculptată cu soare, lună și brâie de lemn.
- A fost demult. Eram în ultima lună de liceu. Și pe urmă, în august... Ce nebună am fost să fug cu tine la mare înainte de admitere! Erai și tu un proaspăt absolvent de arhitectură, fără pile, fără tupeu. Dar, ce să zic, m-ai corupt.
- Toate colegele tale erau stresate de examen și tu umblai pe plajă ca o stafie. Mai știi când ne-am lungit pe nisip și-am rămas așa cu ochii la stele? Și ce potecă ne întindea luna peste valuri!... Uite că devin romantic. Nu-ți place de mine așa romantic?
- N-ai terminat iaurtul ăla, Rob? Vreau să sting becul.
Robert puse paharul de plastic gol pe noptieră și rămase pe marginea patului. Ea închise lumina și intră în plapumă. Trecură așa câteva minute. Ea începu să respire din ce în ce mai rar.
- Dormi, Io? întrebă întrând în plapumă.
- Nu, nu încă. Într-un minut, două.
- Te rog, nu adormi înaintea mea.
- Hm, răspunse ea, mutându-se puțin mai înspre el.
Robert se trase mai mult spre ea, trecându-și brațul peste al ei, încolăcindu-i pieptul. Se jucă o clipă cu nasul în părul ei și întinse un picior peste stângul ei.
- Io, mă doare ceafa. Mi-ar plăcea să-mi faci un masaj.
- Ai, mă, că aproape adormisem. Știi că nu-mi place să mă trezești imediat după ce adorm.
Se întoarse spre el și îi frământă ceafa de câteva ori. Se mai oprea moțăind cu ochii închiși și iar îl masă puțin.
- Ioana?
- Ce e? Ce mai vrei?
- Aș vrea să mă masezi pe tot spatele și pe mâini, spuse desprinzându-se de ea și întorcându-se cu fața în sus. Mă dor toate oasele.
Ea se trezi de-a binelea.
- Să nu-mi spui că vrei să mai crești!
- Ba da, râse el. Chiar! Ce mă mai dureau picioarele când eram în liceu. Creșteam și maică-mea credea că n-o să mă mai termin.
Ea îl masă pe spate, când mai încet, când mai tare.
- Nu pot să mai adorm, Io. Ia-mă iar în brațe și mai spune-mi ceva. Spune-mi ce lucruri îți plac cel mai mult și ce detești.
- Ei, na! Ai, mă, ce-ți veni la ora asta? Spune-mi tu dacă ții neapărat.
El o atinse cu mâna pe șold.
- Mi-ar plăcea să... Își puse iar piciorul peste al ei... Ai adormit?
- Nu.
- Eu vreau... Vreau ceva ce nu s-a mai văzut. Nici eu nu știu ce. Să nu râzi de mine. Aș vrea să am mulți bani să-i întorc cu lopata. Să-mi fac studioul meu unde să nu intre nimeni decât tu. Să nu mai vină Lelia să mă bată la cap. Aia nu-mi place, aia nu-mi place, când de fapt știu bine ce fac. Să am timp să creez după capul meu, nu după ce vor clienții ăștia snobi. Am așa de multe vise. Numai ție ți le-aș spune cu mult înainte de a le pune în proiecte. Aș mai vrea să vorbești mai des cu mine. Să-mi spui dacă te doare când... știi tu. Niciodată nu-mi spui. Crezi că mie îmi place să văd că te închizi în tine? Nu, nu-mi place. Prefer să mai urli și tu din când în când. Mă rog, te-am auzit cântând odată în baie. Mie de ce nu-mi cânți doine? E prea liniște, uneori îmi țiuie urechile. Ce dacă o să se mai spargă o fereastră, două. Am și eu motiv să schimb tocurile, să-mi pun în practică calitățile de reparator, finisator estetic. Să-mi spui ce vrei să facem cu Vlăduț. Adică la ce te gândești. Să-l dăm la grădiniță sau să-l mai ținem cu noi și să-l trimitem la ai tăi? Știu că ți-e teamă că se va urca iar pe vreo scară și-ar putea să cadă să-și rupă iar barbia și să vină bandajat să-ți spună mami, io-s moș căciun. Dar, ce zici? Are talent. Auzi tu, alba ca zăpada și cei trei purceluși. Știi ce mi-a zis? Că dacă albă ca zăpada mai e așa fraieră, o s-o împăieze și-o s-o agațe în cui pe perete. Cum adică să nu-și dea seama unde vrea să o trimită cotoroanța? Da, mă, Io. Se dă mare vânător de mistreți. Și-aș mai vrea să mergem la vară în concediu în Deltă. Nu te lua după visul ăla al meu. Am auzit că e foarte frumos acolo unde se varsă Dunărea în mare. E o întindere de nisip alb. Spune-mi și tu acuma. Ce faci, ai adormit?
- Ai, mă, lasă-mă că mi-e somn. O să-ți spun când oi fi mai trează.
- Mă gândeam că vorbim și noi, dar văd că n-ai chef.
Ea încercă să se dezlipească de el, dar nu prea reuși. O sărută pe omoplat. Îi asculta respirația mai rapidă decât a lui. Încercă să respire ca ea, dar i se păru un efort inutil. Auzea televizorul deschis al vecinilor de sus. Se pare că el dormea buștean sau nu era acasă. Nu se auzeau nici insulte, nici lovituri. Nu mai vreau să stau aici fără tine. Când nu ești aici, aerul mă apasă, lumea e un nimic cu mâneci. Când nu ești aici, nici nu știi ce draci îmi fac. Îi modelez așa cu mâinile astea două, le pun aripi, le las câte un picior șchiop și le dau drumul pe fereastră. Doar doar. Când nu ești aici, nici sfinții călare pe cai albi și sulițe înfipte în balauri pictați nu știu unde ai plecat. Nu mai vreau să continui așa, cu inima fără stăpân. Am nevoie de un cer fără stele, fără paradisul ăsta infernal. Nu știu. Nu știu ce să mă mai fac cu tine. Dacă nu ești aici, lângă mine... Își aminti că a doua zi trebuia să se întâlnească la firmă cu un turc pe care nu-l mai văzuse înainte. Știa doar că avea o casă în centru, dar vroia să-și mai ridice una într-o zonă mai liniștită. Își imagină apoi cum ar fi fost să se trezească a doua zi pășind pe tavan ca și cum așa ar fi fost normal. Sau cum ar fi fost să urce amândoi pe scara aceea ducând deasupra ceții. Se foi de câteva ori când pe o parte, când pe alta. Nu era cald, dar, în fine, nu știa ce are... O stare nedefinită. Își aminti de săptămâna de după nuntă când a avut impresia că lumea din jur nici nu există. Io era atât de frumoasă și ocupa tot câmpul lui vizibil. Parcă avea carnea de miere și orele cugeau ca o cascadă de stele. Deși îi dureau ochii de cât se uitau unul la altul, nu s-ar fi oprit niciodată. Simți un fior în piept când prea rece, când prea cald. Îl cuprinse o stare vecină cu greața și spuse oh, doamne, aș vrea să pot adormi.
- Io?
Ascultă copilul. Se foia în camera de alături și scâncea în somn. Se întoarse pe burtă și ar fi vrut să plângă. Dar îi era rușine. Totuși ochii i se umeziră involuntar. Se ridică ușor din pat și duse paharul de iaurt la bucătărie, intră la baie și se spălă pe dinți și pe față. Intră la băiat în cameră și se așeză pe vine lângă el. Acum un sfert de veac era și el cam la fel. Maică-sa lucra noaptea în televiziune și taică-su venea tot așa la marginea patului și-i mai spunea câte ceva înainte să adoarmă. Uneori se jucau multă vreme de-a calul și călărețul, se luptau și se alergau prin toată casa. N-avea stare și le lua ceva până obosea. Vlad dormea cu obrazul într-o parte, serios și candid în același timp. Se ridică și se întoarse în bucătărie, unde deschise fereastra și fumă două țigări consecutiv. Intră și se așeză la masă. Încercă să citească ziarul, dar faptele și oamenii despre care se spunea în știri i se păreau atât de departe. Se ridică și închise lumina. Mie nu mi-e teamă de întuneric. Sunt bărbat. Bărbaților nu le e teamă de nimic, cu atât mai puțin de întuneric. La vreo doi ani am chemat-o pe mama afară în fața blocului să-i arăt cât de frumos e un teric. Un teric? Da, un teric. Ce-o fi ăla teric? Și a ieșit mama cu mine și am privit amândoi în sus spre vârfurile plopilor. Ia, arată-mi, îmi spusese și-mi dădu drumul la mână. Uite, e unteric! Și i-am arătat strigând și deschizându-mi brațele. Aaaaa, întuneric? Da, da, da. Clipe în șir îl priveam apropiindu-se pas cu pas. Am urcat și am coborât sute de trepte cu lumina stinsă. Am privit în ochii nopții. Îi trasam cu furie contururi. Ea se depărta rânjind și mi se făcea dor. Uneori se cocoța undeva aproape de tavan și mă privea. Aveam inundație în inimă pentru câteva secunde, dar. Am strâns din ochi și m-a învățat cum să gust din fructele focului fără să mă frig nici pe mâini, nici pe limbă. Mi-a desenat un semn pe piept, întinzând arătătorul către mine. Da. Dacă nu ar fi noapte, niciodată n-aș mai visa. Păi nu? Umblu încet pe holul nostru lung fără capăt. Aici e întrerupătorul cu beculeț. Cineva a iubit o femeie pe nume Ariadna și a inventat întrerupătorul cu beculeț pentru copiii lor. Simpatic inginer. Aș putea să aprind lumina. Ați putea vedea un tip la treizeci de ani în pijamale. Neras. Mai bine încă nu. Mai rămâi așa cu mine. În întuneric nu vezi peste ce pășești, dar auzi mai bine. Locomotiva privirii trece pe linie moartă și celelalte simțuri se ascut. E un exercițiu de orbire. Dacă vei orbi vreodată, ce-ai să faci, ha? Percepi frecvența undei unui gând gândit acum cine știe când. Și dacă cine-știe-când-ul este un ceva repetat aproape identic ca prima dată? Cine ești tu de râzi așa? Ce penibilă ești! Hai să-ți spun ce-am înțeles. Și-i spune. Vino mai aproape să te văd în cameră. Ea se apropie și râde. Dar ce, parcă știi tu cum a fost prima dată?... De-aș ști și nu ți-aș spune... De ce? Nu-i răspunde. Of, ce să mă mai fac eu cu tine? Mă aduci la sapă de lemn. La feudalism. La cremene. Auzi? Ce mai e? Ia, răspunde-mi la o întrebare! Dacă pe lumea cealaltă este așa de întuneric cum se spune, atunci cum a fost posibilă orbirea orfeică? Pe cine a văzut el privind înapoi și cum a fost posibil să vadă? Dar pui și tu niște întrebări, zău așa... Hai, spune-mi. Ori pe acolo nu este atât de întuneric pe cât se zvonește... Ori cine a dat blestemul n-avea ce face și a inventat cuvinte cu semnul exclamării în coadă... Sau poate întoarcerea este numai o scăpărare de câteva clipe când într-adevăr poți vedea. Întoarcerea... Vezi, de-asta îmi place mie să torc. Și tăcură amândoi. Se lumina de ziuă. Privea peste case și peste șosea. Se întoarse în dormitor. Noaptea stătea lipită de geam și-i zâmbea deși afară lapovița nu încetase. Tot îi era rău și nu-i dispăruse starea de amețeală. În pat ea respira rar, acoperită cu totul de plapumă. Se întinse alături.
- Fă ceva cu ea. Fă ceva cu mine, Doamne!...