rămăsesem în șanț cu o prigorie
avea ochi prinși în lut și purta un cioc abisal
unde a trăit
poate oricând altul să ne spună cum e
când sfârâie pe miocardul sub gratii în pajiște pulpele mici
oameni ai cuiburilor stoarse
peste noi tăciunii cad liniștit
fără ca scântei ale râului să pară măcar

trec mâinile peste o coardă și cu ea odată vibrez
cântă îi spun sângele meu stropește urna ecoului
am pijamaua cu maci la marginea serii orgasmele
sar ca niște broaște hartiste

pajiștea mă îmbracă decent
în orăcăieli și creier afazic
mor liniștit am observat că asta se poartă