s-au risipit lacrimilor tale toți funigeii înserării
știu
ți-am spus că
mai degrabă aș visa pământul
ca pe-un balon ducându-ne încapsulați în tristețe
la marginea universului

unde îngeri negri să îl aspire într-o fâșie de plastic
chiuretând înăuntru molecula iubirii

decât să-mi scape glezna gazeliană
din mâna ta
din lațul dragostei noastre
sub care se apleacă gândurile toate ca niște sălcii pustiite
lipsite de apă de vise de reculegeri

știu e greu să iubești cum iubești tu
apa a secat toată
până și cactușii și-au aruncat dinții înăuntru
căutând ultima picătură de sevă
până când
la marginea universului
îngerii negri vor aspira amintirea dragostei curcubeice...