Foame. Foame ca în iad. Apă. Măcar apă. Nu, nici apă. Apă totuși. Liviu era pe-afară. Nu mai plângea. Flanela nu era așa de groasă, dar nu mai plângea. Uneori îl mai lua Fănel în brațe să tacă. Își lipeau obrajii umezi și reci. Părul netuns le ținea de căciulă. Liviu tăcea când îi simțea respirația caldă și palmele lipite pe spate. Îi trecea neastâmpărul. Înăuntru se lăsa întunericul. Nu-i venea să aprindă lumânarea încă. Pe pervazul casei părăsite, unde locuiau toți trei, în colțul dinspre pat, i se păru că vede o bancnotă. Era numai o bucată de ziar vechi în care învelise niște bomboane acum o săptămână. Nu mai rămăsese niciuna. Se uită la mâinile goale și-i trecu prin minte cum se dădeau toți trei pe derdeluș în picioare, astă iarnă. Le simțea mâinile mici într-ale ei. Doi pui de rândunică. Și ea al treilea, mai mare. Când îi aflase maică-sa gemeni, se temuse câteva clipe bune, abandonându-se bălții de sânge ce se răcea de-acum sub șalele ei. Lumea zâși vruti șă nivruti când femeia naști jemini. C-ar avea pi dracu șă alti șieli. Își cercetă iar palmele și-și spuse că nu va renunța.

Ieși la fereastră și-i urmări jucându-se cu câte un băț. Fiecare muia vârful în baltă și trăgea o dâră de agheazmă cu musculițe pe peretele văruit în albastrul unui cer de vară. Se întorceau iar spre băltoacă și muiau bățul. Ieșise un mesaj de neînțeles pentru Claudia. Le făcu semn să intre în casă. Din buzunarele de la trening scoase două mere și le întinse celor doi.
- Caua...
- Ci-i, mă.
- Caua...
- Zi, ci-i.
Desfăcu și pachetul de biscuiți primit în centru, de la o femeie. Împărți biscuiții în cele două palme. Fănel lua câte unul. Liviu lua câte doi, dar nu avea două guri. Nu erau de ajuns. Uneori Liviu lingea firmiturile din palmele ei, sugea aerul și scâncea. Dacă țipa era cel mai rău. Însemna că nu-i trecuse. Atunci îi tremurau picioarele.

Orice ar fi fost, ea nu mânca niciodată de față cu ei. Simțea cum aerul din jur îi pătrunde pe sub bluza de trening, o strânge pe sub flanelă și mai că s-ar desprinde de la suprafața pământului, surprinsă într-un vis aievea de un dans în mijlocul șatrei. Poate așa zboară îngerii, așa văd ei lucrurile pe deasupra, nu doar pe dinăuntru sub crusta lor de realitate. Dacă ar putea să se înalțe... Îi observă pe cei mici jucându-se în pat, imaginându-și că sunt pe un vaporaș pornit spre o direcție necunoscută. Fănel râdea, Liviu se smiorcăia trăgând de o sfoară. Chipurile lor mici și asemănătoare parcă erau oglinzi rotunde de ras cum avea tata una lăsată pe la cotlon. Se temuse să nu cumva să se spargă pe drum. O fi găsit el vreo oglindă pe acolo prin Italia. Pupilele mari și întunecoase li se arătau și se ascundeau pe sub gene după cum se jucau cu sfoara. Claudia o legase să se joace ei cu ea. Îi învățase să facă moara, scara, podul. Ce degete mici și descurcărețe! Dar nu dura mult și Liviu își vâra sfoara în gură și o mesteca. Îl și urma și Fănel. Sfoara parcă era vrăjită. Le ținea de foame ore întregi. Nu era nici groasă, nici subțire, dar avea gustul bun. Rodeau la ea de parcă era cel mai delicios lucru de pe pământ. Încercase o dată să se convingă și ea de gustul acrișor ca de viță de vie și simți cum cineva îi șoptea la ureche așa așa nu ești cum ar trebui să fii așa așa îngânau pe mai multe voci și-și ridica deodată fruntea întâlnind perechile de ochi mari și mulți, dorindu-i, înghițindu-i ca pe felii de pepene vara. Ti duși gându prea diparti. Stai pe-acoalea. Adună-ti. Încerca pe urmă să scape de geana dealului care o subjuga de la depărtare prin fereastră.

Îi veni în cap să îi ducă la o vecină, dar i se păru peste putință ca ea să-i primească. Erau doi, nu unul. Și mai era și ea, dar, hai că ea s-o mai descurca ea cumva că era mare, dar oare ar avea grijă de ei cum trebuie sau i-ar bate cum nimeni nu i-a bătut? Atunci i-ar fi și mai și. S-ar mustra că i-a dat dihorilor și ce-o să le spună despre ei când or suna din Italia. I-a dat.
- Cui i-ai dat, fată?
Și nici nu era încă fată că nu-i venise. Nu, nu, așa ceva nu se putea. Le întindea atunci cana cu lapte lungit cu apă și încă o mână de biscuiți primiți de pomană. Erau încă vivaci, deși nu mai vorbeau așa de mult ca înainte. Sfoara le dădea un sentiment de apartenență față de care orice protest nu avea sens. Uneori se așezau amândoi în iarbă cu fața în sus și ochii deschiși și tăceau. Se țineau de mână. Claudia se uita la irișii lor cafenii, la cum își făceau unul altuia semne surâzând.
- Ci ti uiț? întreba râzând Liviu.
Își aduse aminte că amândoi aveau ochi albaștri când erau bebeluși. Le aducea aproape tot ce căpăta de mâncare. La școală au amenințat-o de multe ori că nu o mai primesc dacă vine așa câine surd la vânătoare, fără cărți și caiete. Așa că renunțase pentru a se duce în piață să ajute la descărcat. Luându-se după ei, începu să sugă degetul când nu mai putea de foame. În drum spre casă, nici milă nu mai avea pentru ceilalți copii de pe stradă. Îi urmărea pierdută și se temea de strania impresie ce-i fugea prin sânge ca o picătură de venin cum că abia așteaptă să moară frații ei.

Se întreba în unele dimineți când va muri primul. Fănel ar fi trebuit să moară până acum, dar nici nu-l vedea bine îndesându-și sfoara între buzele mici, că și înțelegea ca prin farmec ceea ce altfel i-ar fi părut imposibil: va trăi. Pleca în oraș spunându-le să fie cuminți. Le va aduce ceva bun. Știa că putea să vină cineva să-i ia, așa cum s-a întâmplat cu alții. Să-i mănânce. Dar buruienile erau înalte. Mărită-mă mamă crescuse mai mult decât ei și Dada Mada se mira și ea de atâta lumină în curtea cu gardul spart când trecea să mai vadă ce mai fac și să le lase câte o gutuie, o pungă de nuci sau niște ouă fierte. În aprilie, începuseră să se alerge unul pe altul și nu mai cădeau cu una cu două, împleticindu-și picioarele. Cu toate acestea știa că va trebui să moară cineva, că ceva se va întâmpla. Noaptea îi era teamă să adoarmă și somnul se chinuia tare prin jurul ei, sărutând-o pe pleoapele închise, jucându-se cu sfârcurile abia zărite, întorcând-o de pe o parte pe alta, nedesprinzându-se de ea până dimineața. Fănel o ținea de mână și Liviu o cuprindea de pulpă, orice foială fiind urmată de o rearanjare în patul de scânduri peste care era aruncată o saltea de paie adusă de la mamaia, dumnezeu s-o ierte.

De nu știa câtă vreme, n-a mai aflat nimic de mama. Mătușa era să-i dea la stat că doar nici ea nu avea cu ce să-i crească.
- Or mai vini pi la noi, da-i ajutăm șă noi cu și putiem, dar aviem șă noi șasă guri. Di undi bani? Di undi dacă nu-i? Dacă niși mă-sa nu li trimiti, noi di undi s-aviem? Voiam să-i dăm, da a sunat aldi mă-sa ș-o făcut scandal. Că și vreu, să-i duc la nebuni? I-am luat la noi, și să fașim?
În clipa aia, Claudia vroia să plece pe dig sau în lizieră, să nu mai audă. Patul mătușii nu era așa de tare, dar i se părea că o să-l strivească pe Liviu într-o noapte. Totuși teama de mort dispărea când îi asculta respirația. Aerul rece al nopții primea tot mai mult spațiu în plămânii fratelui mai mic. Într-o zi au primit mulți bani și le-au ajuns câteva luni bune. Au intrat în iarnă cu haine groase pe ei. Tot mama.

Tăcea în visul ei. Tresărea și ziua în amiaza mare în piață, răpusă de o amețeală grea. Îi apăreau ochii mamei, mari ca niște vulturi verzi planând pe deasupra orașului. Duminica la ora două părăsirea râdea surd printre tarabe, femeile își scoteau ziarul și mâncau pe el brânză cu ceapă și măsline. Ar fi vrut să adoarmă pe târna de castraveți, dar venea tanti Hina și o îmbia.
- Ia și tu ceva, nu vrei?
Accepta clipind și babele șopteau:
- Ce-a hi așa ursuză?
Oh, ce-ar fi vrut să prindă vulturii să se joace cu ei, să nu mai audă bodogăneli în jurul ei, ci toată lumea să se bucure. Vorbea cu mama la telefon și o asculta plângând. Fănel și Liviu scânceau și ei țipând prin curte de jur împrejur: ma-ma-ma-ma-ma! Ea căsca ochii mari, îi păzea nu care cumva să piardă sfoara, de parcă ea era sora lor cea mai mică, a patra, subțire și legătoare. Băieții se jucau cu ea necontenit și nu ar fi renunțat la ea deloc. Și când erau obosiți, o târau după ei dezlegată, unul de un capăt, altul de celălalt. Se înfășurau în ea. Claudia avea grijă să îi descurce să nu care cumva să se sugrume din greșeală. Îi verifica gustul și adormea lângă ei.

Într-o zi de iunie, după ce se mutaseră iar acasă, a venit mătușa pe la ei și i-a găsit legați cu funia. I-a eliberat.
- Cum să-i ții așa legați de pat? Las că iau eu funia asta să nu faceți cine știe ce trăznaie.
Băieții au scâncit toată ziua după ea. Caua, Caua! Alergau pe prispa joasă, o luau prin spatele casei, mai dădeau un șut mingii jupuite, intrau iar în casă și o căutau prin pat, pe sub pat, se ridicau pe vârfuri la marginea sobei, mutau ligheanul cu troace, poate ar fi fost sub el. Nu era.
- Un-i?
Se oprea Fănel brusc în fața lui Liviu.
- Un-i?
Îl împingea de cădea în fund în iarbă.
- Băăă!... La-mă paci, bă!
- Ia, taci.
Liviu rupea păpădii, sufla în ele și le mânca. Îi întinse câteva și lui Fănel. Erau fericiți că mai găsiseră ceva de mestecat. Seara Claudia rupse poarta cu furie. Nu primise nici un ban și nu știa ce să le dea de mâncare. Știa că nu mai aveau nimic. Curmându-și nevoia de liniște, părăsi și orice urmă de neliniște și se întinse pe iarbă alături de cei mici. Au tăbărât pe ea ca doi pui de cățea pupând-o pe obraji. Tușa a lua foala! A lua foala! Și o lingeau pe frunte și pe tâmple, mușcându-i sprâncenele negre. Îi pupă și ea lung, ca de rămas bun. De mai multe ori. O mușcau și de nas cu dinții lor mici. Urletele lor scurte animau buruienile profilate pe apusul de soare. Îi sugeau părul castaniu. Acum știa că n-or să moară. O gâdilau și o loveau peste sâni. Tăcea golită de orice sunet. Amuțise. Întinse mâinile spre ei și îi prinse în brațe. Se hrănea cu zâmbete, cu saliva din barba lor. Parcă își pierduse vocea pentru că vroi să le spună să se ridice, dar nu găsi pe limbă nici o putere. Simți iarba răcoroasă pe sub ceafă și globii ochilor ca niște pietre. Adormi.
- Cauaaaaa! Cauaaaaa!
Nu-i mai auzea. Nu auzea nici șleahta de păduchi tropăind în ciuful ei. Nici șobolanii strecurați până aproape, mirosindu-i hainele cu mustățile, cățărându-se pe trupul subțire și inert.
- Cauaaaaa!
Strigaseră de mai multe ori speriați, într-un glas. Nu răspunse, așa că au intrat în casă și s-au cuibărit îmbrățișați pe saltea. Nu mai bătea nici vântul.

A doua zi, soarele o lovi peste față cu un bici de rază. Liviu scâncea sprijinit de burta ei. Fiecare respirație parcă era ultima. Ridică-te. Pleacă. Adu. Nu pleca. Stai. Vino. Uite. Nu știa de unde să ia o altă sfoară. Dacă s-ar fi dus la mătușă-sa, ar fi scos-o de păr afară. Ceilalți ar fi sărit cu gura pe ei. Că de ce se mai duc la borș la ei acu că le-o trimis mă-sa bani? Că cin să stea cu ei? Aia mare mai face ce-a face, da ăștia? Di undi lapti, di undi schimburi, cin să-i speli, di undi? Se ridică, îl luă în brațe ca pe un miel, îl pupă pe gură de mai multe ori și tăcu. Dacă ar găsi sfoara... Cum să facă rost de ea? Dar dacă ar face rost de ea, băieții n-ar mai plânge, n-ar mai veni Dada Mada care îi auzea peste gardul acum strâns, acum larg, acum strâns, acum larg, după cum respira. Poate ar avea Dada o sfoară. Se ridică și o luă spre gard. O strigă de câteva ori și nu răspunse decât câinele.

Ieși din curte și se strecură pe la umbră pe sub duzi. Trecu de casa Dadei, trecu de alte case. Ajunse la fântâna mare din medean, trecu de magazin, trecu și de școală, și de biserică. Se depărtă de marginea satului. Urcă podul peste pârâu, trecu de balta unde se aciuaseră niște berze. Trecu și de moară unde nu era nimeni sâmbăta la ora aia. Merse și merse Claudia, negândindu-se la nimic. Trecu pe lângă lanuri de grâu, pe lângă pârloage. Trecură și câteva mașini hodorogite pe lângă ea. Pe bicicletă trecu doar nea Ghiță. Bună ziua. Bună ziua. Se uită în pământ la drumul cu pietriș și nu se opri. Ăsta era drumul spre oraș. Ajunse la calea ferată și o luă pe lângă șine pe cărare. Găsi în țărână un pui de rândunică fără pene. Doar cu pielița transparentă. Se uită la el mai de-aproape și-i văzu vinișoara de-a lungul spinării. Ciocul mic întredeschis se mișca imperceptibil. Membrele subțiri ca penița tremurau și ele. Claudia merse înainte ca și cum nu ar fi văzut nimic. Ajunse într-un târziu la poarta mătuși-sii. Văru cel mic o recunoscu și fugi în casă. Mă-sa ieși la ea. Claudia se uită cu jind la mâinile ei și pe urmă începu să plângă. O luă în curte, la bucătărie.
- Nu mai pot, tanti. Mi-e dor tare. Vreau să mor. Uite, astea-s lamele lu tata de-acu doi ani.
- Măi, fată, ia, dă-li-ncoaci. Cre că glumești. Ia, stai oleacă pe pat în casă să-ț dau să mănânci ceva. Uite-aici. Liniște-te. Așa. Stai aici că ti chem eu la masă. Mă, ia lăsa-ți-o pe Claudia oleacă în pace!

Rămase singură în camera mică dinspre grajd. Verii erau în fața casei, la poartă. Se uită în jur. Deodată sări în picioare. Sfoara era făcută rotocol și trona peste un morman de bulendre pe masă. O înșfăcă și o îndesă cât ai clipi în buzunarul de la trening. Se uită pe geam să nu o fi văzut careva. Nu. Nu era nimeni. Se întinse la loc pe pat și inima îi bătea tare tare. Simțea că plutește. Închise ochii. Dogoarea murmura prin gaura cheii despre nu știu ce vis copt deacuma. Pe la fereastră treceau și perechi vesele de fluturi albi, de varză.

Și-au mâncat cu toții. Cu ea erau șapte. Claudia lingea vinovată fiecare lingură de fasole și înghițea mămăliga odată cu lacrimile. Se oprea din când în când și se uita câte o clipă la fiecare cum ducea la gură. La tușa, la unchiu, la fete și la băieți. I se părea că aude fredonând sârmele de rufe. Tușa îi spusese de mai demult că merge prea departe, dar Claudia chiar auzea cântece în tot felul de lucruri și le repeta în gând. Cu cât se afla mai la distanță de ele, cu atât i se păreau mai clare. Vântul zdrăngănea hainele așa de convingător, cu pasiune, ca și cum ar fi continuat nunta din oraș la care fusese cu vreo câțiva ani în urmă, ea cu mama și cu tata, și dansase cu Adi numai lângă boxe, lângă țambalist, de-i duduiau tâmplele. Zâmbi amintindu-și de Adi. Sfoara și ea șoptea ceva în buzunarul de la trening, dar încă nu, încă nu acum. Auzea vocile mesenilor, cum strigau și cum fluturau bancnotele ca pe steaguri. Au terminat de mâncat. Tușa strânse masa ajutată de fete. Au intrat în casă la somn. O oră, două, ghiaurilor, zise unchiu. Lasa-ță-mă să dorm șă io oleacă. Claudia se așeză la marginea patului să poată coborî mai repede.

Că doar ieșise să bea o cană de apă și i-am spus să doarmă oleacă.
- I-am spus că mă duc în sat și să stea cu toții în casă, să să liniștească. Cini-i di vină?
Vocea tușei scânteia în căutătura-i spălăcită, îndreptată numai în sus, la grindă, cu o mână în șold și una la gură. Burta Claudiei ieșise din pantalonii de trening, arcuită, subțire. Era sus, pe șaua unui cal alb. Sunt departe, tușă, departe. În pod parcă se auzeau niște pași furișându-se. Tușa se întoarse și un ram de viță de vie o lovi peste față. Se întoarse iar și văzu tricoul zbătându-se încă o dată ca un fluture. Făcu un pas înainte, înotând prin aerul dens și umbros din magazie. Strigătul i se opri în gât ca drojdia într-o cupă. Claudia mai alergă spasmodic pe cărarea unde tușa nu fusese niciodată și-și întoarse respirația scârțâind în grindă. Sfoara îi intrase în piele, confundându-se cu venele, cu aortele. Dacă s-ar mai fi zbătut, ar fi fost ca și cum ar fi rupt vrejuri din butucul de vie. Fără foarfecă. Doar cu mâinile goale. Pumnii mici se lăsară de pe piept în jos, în vreme ce tușa rămăsese mută ca și cum asta ar fi așteptat. Două ramuri pe care tușa le atinse cu vârful degetelor. Se urcă pe scaun și tăie sfoara, o prinse în brațe pe Claudia și se prăbuși cu tot cu ea pe podeaua de lut acoperită cu paie. Pipăi grumazul tânăr al fetei, o sărută pe răni, pe gura plină de scuipat și gustă sfoara, strângând din dinți până simți gust de vin.