Bietul Niţă, bietul Ghiţă...În „Triumful talentului” de Caragiale, cei doi protagonişti, atât Ghiţă Niţescu cât şi Niţă Ghiţescu, nu întâmplător colegi în şcoala primară undeva la ţară, nu întâmplător cu nume asemănătoare, sunt figuri dintr-o comedie umană plasată în contextul autohton, unde sunt iluminate contrastele dintre zona rurală şi cea citadină, dintre cei înstăriţi şi cei săraci, dintre talent şi mediocritate, dintre aparenţă şi esenţă. Se poate observa şi modul în care societatea vrea să spulbere mai repede sau mai lent iluziile şi naivitatea celor doi tineri care vor învăţa eventual legătura dintre puterea banului şi cea politică, dar şi diferenţele dintre ele.

Ghiţă, fiu de om cu stare, are degetele degerate şi scrisul greoi, fiind evident inept şi impotent. Deci poate deveni instrumentul perfect al unei puteri corupte. Totuşi are sufletul cât de cât curat, adică inocent până la sfârşitul povestirii. Niţă, băiatul sărac şi talentat la scris este un candidat perfect pentru eşecuri repetate şi persecuţii diverse în viitor. Se luptă cu morile de vânt, este conştient de respingerea talentului său întreaga viaţă, dar este în final, din disperare (errare humanum est) corupt de clasa dominantă în societate, care îi oferă o rămăşiţă de la masa lor, respectiv un loc de muncă în care talentul lui nu va mai conta dar, citez „ţi-am găsit un loc la o litografie, un loc plătit mult mai bine ca unul de copist, şi în care poţi să-ţi faci un mai frumos viitor. Primeşti?”.

Omul binevoitor care cumpără sufletul lui Niţă apare exact când el discuta cu amicul său Ghiţă despre concursul pentru ocuparea unui post de copist la un minister, ultima lui şansă după multe respingeri. Ghiţă însă părea speriat când Niţă, al cărui talent îl cunoştea din copilărie, îi spune că şi el candidează a doua zi pentru acel post. Cu toate că avea recomandare de la minister, Ghiţă încearcă să îl mituiască pe Niţă să nu vină la concurs. Este incert dacă Niţă ar fi acceptat, probabil nu, dar atunci apare în scenă acea persoană „binevoitoare”. Niţă devine aparent lacom şi concepe un plan prin care să ia bani mai mulţi lui Ghiţă, propunându-i să îşi schimbe între ei numele când vor semna la concurs lucrările, astfel încât Ghiţă să reuşească precis, având şi recomandaţie şi lucrare frumoasă. Ghiţă era naiv, crezând în dreptate şi judecata corectă a examinatorilor şi admirând sincer talentul lui Niţă. Deci, cum spuneam, alintat Ghiţică de către Niţă, Ghiţă era instrumentul perfect al unei puteri corupte, inclusiv pentru faptul că credea că mita cumpără oamenii strâmtoraţi cu uşurinţă. Niţă, după fiecare examen la care era respins, se simţea revoltat şi melancolic, fiindcă se destăinuia acelui domn misterios şi binevoitor ca unui mentor, în loc să îşi păstreze amarul în suflet. Dar nimeni nu e de piatră când are buzunarul gol. Citez: „- Şi ce frumos scrisesem, domnule! » Prin planul său de schimbare a identităţilor Niţă e ca un copil disperat, parcă s-ar răzbuna, parcă ar juca o farsă sistemului, când în realitate îşi semnează condamnarea la moarte.

Apoi « cei doi camarazi se despart, amândoi foarte mulţumiţi, dându-şi întâlnire pe a doua zi la minister, fix la unsprezece. A doua zi, printr-o întâmplare neexplicabilă, nu s-au prezintat la concursul de perfect caligraf decât doi candidaţi: fireşte erau vechii camarazi. » Acesta e un element de surpriză în care apare ora exactă şi simbolic, rigiditatea sistemului social şi politic care lasă pârtie goală pentru protejaţii săi.

Prezidentul comisiei într-adevăr îl declară câştigător pe Niţă, adică alege lucrarea mai slabă, semnată de Ghiţă din naivitate şi conform învoielii cu numele prietenului său. Preşedintele comisiei avea în buzunar scrisoarea de recomandaţie de la minister. Revoltat, dar perfect stăpân pe sine, Niţă protestează că e o greşeală că a câştigat el, în timp ce Ghiţă nu ştie ce să creadă. Ghiţă e perplex şi poate că Niţă a vrut să îi ofere şi lui o lecţie pentru a îl dez-amăgi. Deoarece Niţă îi cere insistent preşedintelui comisiei să caute şi să citească probele, acesta citeşte scrisoarea de recomandare din buzunar, poate pentru prima oară fiindcă nu fuseseră decât doi concurenţi. Ori poate a doua oară fiindcă numele candidaţilor erau asemănătoare. El credea că ştie pe cine trebuie să protejeze, evident pe cel cu lucrarea mai slabă. Zâmbind şi cu tonul blând, el recunoaşte în final că de fapt Ghiţă a câştigat. Niţă îşi rumegă astfel dezamăgirile, prin faptul că, oficial cel puţin, lucrarea mai frumoasă câştigă în sfârşit concursul.
Dar, pierzându-şi puritatea şi chiar naivitatea datorită acelui domn în care crezuse, Niţă se apleacă în faţa sistemului corupt şi acceptă să lucreze la litografie, singurul loc disponibil pentru un om cu condiţia sa socială. Şi se ştie că multe substanţe utilizate în litografii erau otrăvitoare. Preţul pe care îl plăteşte pentru buna lui credinţă şi naivitate e mare. Omul misterios din text este cel care pune la încercare răbdarea lui Niţă şi îl monitorizează, dar Niţă mereu scrie prea frumos la fiecare concurs şi nu are cum să aibă nici vreo recomadare. Ad litteram povestirea invocă motivul clasic al persecutării talentelor, care nu se pot adapta cerinţelor societăţii. Valoarea talentului este măsurată simbolic prin numele de familie ale fiecăruia. După ultimul examen decisiv Niţă va fi mereu un Ghiţescu în ochii lumii, iar Ghiţă mereu un Niţescu.

Concluzia este că Niţă era destinat de mic sacrificiului, fiind orfan şi ascultând de sfatul dascălului său :
« - Fătul meu, tu părinţi n-ai, carte multă nu ţi-e dat să-nveţi, că nu prea eşti deştept, slugă nu te poţi face, că eşti cam leneş... Ţi-a dat şi ţie Dumnezeu un dar: ai icoană la scris; ţie cu condeiul ţi-e dat să te hrăneşti. Du-te la Bucureşti, acolo ai să intri copist în vreo canţilerie şi-ncet-încet, cum te ştiu că n-ai purtări prea rele, cu vremea ai să-naintezi. »

Ghiţă, la rândul său adus la Bucureşti şi la examen la ordinul ministrului pentru a fi concurentul lui Niţă, este supus unui altfel de sacrificiu. Ce se va întâmpla când Ghiţă va înţelege că aproape tot ce crezuse era fals ? Se va adapta treptat regulilor sau nu ? Oricum şi el era destinat parcă pentru acel post, unde ministerul, la fel ca şi celelalte ministere din text, avea desigur nevoie de o caligrafiere mai slabă a textelor.

Evident această scriere a lui Caragiale e o satiră amară asupra diferenţelor mari dintre clasa privilegiată a vremurilor trecute şi oamenii de jos, dar şi asupra aparatului administrativ şi politic corupt şi opresiv pretutindeni.

21 aprilie 2014