Vădană de ceva vreme și vizitată tot mai rar de nepoții, zburatăciți, de-acuma, de la oraș, Lița Floare trăia singură într-un univers al ei, cu care, probabil, au de-a face mai toți bătrânii trăitori în satele noastre. Se împăcase cu gândul că sfârșitul îi este undeva pe aproape, chiar dacă nu suferea de vreo boală anume. I-l întărea doar faptul că cei de seama ei se împuținaseră zdravăn. Dar nici ea nu stătea cu mâinele în sân; își pregătise cam tot ce trebuie pentru o înmormântare omenească: prosoape, lumânări, pânză de poduri, vin, rachiu, zahăr și grâu, pentru colivă, dar câte altele nu. Asta, ca să nu dea prilej de discuție la nurori ori motive de ceartă celor patru feciori ai ei, că, până la urmă, na, moartea tot va veni. Numai racla, ținută în podul casei, plină ochi cu fasole „de cele boambe”, se cam scorojise. Așijderea, crucea mare din lemn, de brațele căreia atârnau largi cununi de ceapă și de usturoi, puse la păstrat pe iarnă. Dar, din banii strânși deoparte pentru același inevitabil eveniment - vreo douăzeci de pensii, îngrămădiți fâșic după o grindă, s-o putea face și o văcsuire. Așa că, din multe puncte de vedere, băbuța noastră putea sta liniștită. Oarecari fiori îi dădeau doar știrile cu bătrâne atacate noaptea de neisprăviți, dar pe aici, în afara hoților de vite (după gura satului, aflați pe-o mână cu „Plotoneru”), nu îngădui Dumnezeu, până acum, astfel de nelegiuiri. După ce, prin toamnă, nuș` care (ei, oameni răi!), i-l omori pe Cuțache în legătoare, mai avea pe lângă casa doar găinile, vreo șapte la număr. Hrănite din palmă - fiecare avea numele ei: Bogheta, Roșcata, Porumbaca, Albuța și tot așa, - crescuseră rotofeie, blânde și cuminți, că nici prin cap nu-i trecea să taie vreuna pentru zeamă. Pentru că n-avea cocoș, le lăsa să scurme pe șanțul drumului, unde venea tot păsăretul hudiței. Numai că astăzi, Ghițișor, „Premarele”, întors de la Județ, împânzi în sus și-n jos, că toată lumea trebuie să-și țină închise în poiată tot ce are pene: bibilici, curci, găini, gâște, rațe. Până când, nu se știe; cică bântuie strașnic gripa aviară prin zonă. Ce amenzi erau pentru cei care nu se supun, nu mai zicem. La sedința de Comandament, Prefectul chiar sublinie: „Domnu’ Primar de Glodeni, cred că ai înteles și mata!” Bucuros că a fost băgat în seamă (din vreo sută și ceva de primari de comună), Ghițișor nici nu se gândea să nu respecte de-a fir în păr „planul de măsuri”. Pentru asta bătea personal drumurile glodoase ale celor două sate aflate în parohia sa. Cât de gura lui și de frica amenzilor, cât în urma celor vazute la televizor (unde Flutur, ministrul Agriculturii, se ițea macar de trei ori pe zi, ținând-o, gaia-mațu, cu primejdia aviarei), constată că nu umbla slobod picior de înaripată. In consecință, raportă în plină circulară că, la Glodeni, situația este sub control. Isailă, agentul veterinar, întari și el, cu autoritatea specialistului (făcuse armata pe lânga doctorul veterinar al regimentului și se liberase cu gradul de sergent, că raspunderea era mare - la peste trei sute de porci). Dacă tot era comună nouă (reînființată), dădea foarte bine să vadă Centrul că nu s-a pășit cu stângul nici în privința desemnării primului gospodar. De altminteri, Ghițișor, neștiut de oameni să fi umblat cu „bagabonțeli” în cei douăzeci de ani cât a fost între ștabii CAP-ului, a câștigat alegerile fără prea multă bătaie de cap. Contracandidatul lui, părintele Fotea, s-a cam agitat în van, că, până la urmă, a fost scos de Mitropolit (și) de la slujirea celor sfinte. Poate Prea-Inaltul n-ar fi fost așa de drastic, dar popa nostru mersese până acolo că dădu, în timpul slujbei, lângă icoana Sfintei cu Pruncul în brațe, un film în care apărea Jănică Hoisa, consilierul comunal, gol pușcă, cu una de vreo șaisprezece ani, de asemenea, fără vreo zdreanță pe ea. Dacă ar fi reușit debarcarea lui Nea Jănică, discreditându-l, Sfinția Sa, care era următorul pe listă din partea partidului, ar fi căpătat deîndată demnitatea de consilier. Si atunci să te ții zile fripte la „Premare”!
***

Azi noapte, Lița Floare abia dacă reuși să pună geană pe geană. De vreo câteva zile ochiul stâng i se zbătea întruna, a necaz. Spre dimineață auzi huruit de mașini și glasuri de oameni străini, iar câinii lătrau dând să rupă cele lanțuri. Când se lumină, speriată, dar și curioasă, cu inima cât puricele, ieși în hudiță. Avea sa vadă că „milițienii” (jandarmii), veniți cu două ARO-uri albastre, păzeau o barieră pusă de-a latul drumului, prin dreptul porții lui Petruș Iliasă; mai încolo, o salvare. De la Broscoi tocmai ieșea unul, mascat, îmbrăcat în alb din cap până în picioare, ducând un sac în care se zbăteau năuce vreo zece găini. Capău, sectoristul, cu un petec de pânză acoperindu-i gura și nasul, nu-l lăsa să treaca pe Mucea Habei, cu căruța, încărcată cu saci, să meargă la moară. Aneta lui Vodă încremenise, și ea, cu vaca de funie, neștiind dacă are voie să mai meargă la cireadă, iar Valică Baruj, nebunul satului, o rupse la fugă sărind gardul bulgăriei lui Trifan și bolborosind vorbe de neînțeles… Ce mai, iadul pe pamant. După nici un sfert de ceas, în curtea țaței intrară, luând-o drept către poiată, trei hojmalăi. Cât a-i clipi, găinuțele îi fuseseră aruncate într-un fel de butoi din plastic, care, în loc de capac, avea acum palmele lui Isailă. Și pentru că Porumbaca era cât pe ce să scape, Petrache Băloi, vizitiul dispensarului veterinar, îi suci gâtul la secundă. Plânsetele băbuței n-ajutară la nimic. Până la remorca ce aștepta în hudiță, agățată de un tractor rablagit cu motorul pornit, aceeași soartă împărțiră și Albuța, și Bogheta. Din urmă, unul cu-n pufăitor mecanic stropea c-o zeamă albicioasă, care nu păta, nu mirosea; mai mult ca sigur, era numai o apă chioară… Ca să n-o mai lungim, să spunem că nu trecu prea mult timp după ceasul amiezii, și starea de „pe teren” îi permise lui Ghițișor să raporteze la județ că întreg efectivul de păsări din gospodăriile comunei a fost lichidat.
***
După o vreme, când s-au mai liniștit lucrurile, Lița Floare, cu supărarea la fel de mare în suflet, încerca să înțeleagă cum se făcu de s-a abătut așa necaz asupra ei și a celorlalți consăteni. Nu pricepea de ce atâta dezlanțuire și cruzime din partea oamenilor statului, de vreme ce nu murise nici o gobaie, de boală, pe la nimeni. Doar lângă stâlpul cu transformator, din fața Casei Agronomului, fusese găsit un cocostârc leșinat, cu câteva zile înainte de invazia agenților în combinezoane. Iși mai aminti că acum cinci-șase ani în urmă, când încă îi trăia omul, o molimă lovise cu adevărat păsările la lume. Vreo câteva îi murisera și ei, dar, pe urmă, le tăie pe celelalte, pentru borș și răcituri, numai ce începeau să se înmoaie. La fel au facut și ceilalți din sat, și nu s-a întamplat nimic. Se vede treaba că acum își vârâse coada Satana. Și Satana, credea ea, era Flutur, Prefectul, Băloi, Isailă… Că bine mai făceau copiii strigând, numai ce-l vedeau, „Isailă-Sarsailă, Isailă-Sarsailă!” Na, că acu` dădu în mintea lor…