azi am găsit o foaie de hârtie. e scrisul meu aici.
e un poem.
mă uit în jur pieziș, de parcă aș deschide
un plic sigilat de mâna mea stângă.

știu

pentru noi, timpul nu mai are de mult
aceeași unitate de măsură.
te-am renegat și iarăși te-am iubit,
rând pe rând sau toate deodată.
în taină, înălbeam cămăși de drum să n-aibă nicio pată
plecările, tăcerea. când moartea ațipea în patul meu,
turnam în paharul trecătoarelor tale
singurul vin pe care-l mai aveam
apoi ne-mbătam împreună, ne mângâiam și făceam dragoste
cu disperarea celor care au înțeles
că planeta aceasta, oricât s-ar învârti,
nu poate renunța la mișcarea numită
(ce tandră ironie!)
„de revoluție”.

e-o noapte transparentă. un cer neprihănit.
și noi, în balans pe o punte subțire.
e timpul să o trecem, așa legați la ochi,
pășind cu grație
pe catalige.