img. "calle aspero" - Virgil Titarenco







vă rog să postați la comentarii textele pe care le scrieți sub inspirația imaginii de mai sus și pe parcurs le voi introduce în corpul textului.

Aranca
când aud clopote se întorc pe rând umbrele acelui copil
abandonat pe treptele catedralei în zorii zilei
parcă sună leneș prin imobile vechi dintr-un oraș scufundat
ce-și deschide ușile mării primăvara
la marginea viscolului despre care îți povesteam ore întregi
fără a schița vreun gest
fără a ridica deasupra cerului falangele cuvintelor

când aud clopote în dungă ochii tăi ard întunecați
peste zăpada mieilor ce se topește tot mai încet
din cimitirul nins de aripi

lucian
(exercițiu literar)

În piața gândurilor revoluționare
Vindeam lei, elefanți, urși și câțiva cerbi.
Taraba era ascunsă sub diferite bolți:
De piatră, de cer, de ochi, de biserici…

Stăteam cu toate amintirile alandala.
Cele mai clare erau din copilărie.
Mi-aș fi dorit să le pot pune la tarabă.
Mai ales propriul chip de copil.

Erau însă prea multe culori pe fond.
Peste toate nevăzuta boltă de lemn,
Cu colțuri, gheare interpretate de flaute.
De niciunde treceau mașini străine.

queen margot
expoziția de corali (noemi)

pășea timid
în galeria imensă domnea
o liniște a începuturilor
ecoul pașilor dispărea în umbre
pierduse șirul semnelor ghidei despre
lumea ciudată
a pietrelor
se apropie de geam sărutându-l
credea că dincolo doarme păpușa unei fete din pompei
trezit, coralul clipi din pleoape
conectând-o printr-un ochean
invizibil

zări copii alergând călare
pe pești de culori uimitoare
nemaiîntâlnite
păsări subacvatice
dinspre ținuturile reci
auzi cântecul focilor
în țiuitul lor de astre marine
fata își scoase aparatul auditiv

înotă prin tub până dincolo
un delfin veni
aproape
învățând-o să vorbească
e...no...mi... auziră cu toții
e...no...mi
no...e...mi
n..o...e...m...i
fata repeta
o dată cu delfinul

prin ocheanul coralului
în sala uriașă dansa
icnetul valurilor obosite la țărm
oamenii din jur
nu pricepeau miracolul
a..u...d...

Ioana Dana Nicolae
legături

eu la un capăt
și tu la celălalt inventam
telefonul pe-atunci cu o ață legată-ntre cutii de chibrit
cuvintele alunecau șirag prea lung între noi ghicite

podul pe care-am ajuns e înnodat strâns de celălalt mal de strada care se-nfundă-n
orășelul cenușiu
un pod de bârne pe care vântul îl bâțâie cu greu în aerul aglutinat
mai încolo un gong de carne putrezește într-un morman de gunoaie
noroiul roșcat al țărmurilor
se dizolvă-ncet în albastrul verzui
dedesubt apa se despică în pietre

ba e un hamac în care mă urc c-o față copilăroasă străinul ce trece acum cu greu pe lângă mine-n spațiul strâmt
îmi întinde o acadea și un volum de versuri no name
un șir de indivizi se-ncurajează cu același gest
peste tot în lume oamenii poartă după ureche un creion ai observat
ca tipul de la pompe funebre care e preocupat de confort
și te-mbie sa-l ajuți : e destul de comod? e destul loc pentru un
mobil leptop lopată găuritor stație microfon costum de scafandru o barcă pneumatică un ac de siguranță și ață cu ac intrați puțin încercați o funtă
mare roșie sau albastră? unghiera poftim am uitat după trei zile cresc
unghiile ca naiba

pe cerul de clisă răzbește o pasăre
undeva-n oreave adânci ființe de-ntuneric îngroapă zborul

printre grădele apasă chipul meu de ieri
visul se zbate-ntre amonte și aval
un sturion în replay continuu
în dreptul soarelui apa luminată murdar
amestecă albastrul-verde cu malul roșietic
apoi culorile răsucite-n șoseaua de la capătul podului se prefiră în dreptunghiuri de case și arbori
toate în dâre din ce în ce mai diforme umede

pe apa sâmbetei arunc tot ce m-apasă
și-o agrafă verde asta pe care pun un mic sclipăt de lumină acum
să se ducă departe - departe să se-agațe să mă aștepte țămul acela va purta numele meu

de câte ori sunt în fața oamenilor
orizontala se preface pod apoi o lume și mai subțire
calculez fiecare pas trebuie să văd pe chipul din fața mea îți pasă ești îngrozit
înseamnă că știu unde va merge și celălalt pas
dar astăzi nu ești decât un chip ascuns bine în multe ambalaje
pus la păstrat

dedesubt umbra mea își leagănă cadavrul din apă

idei albastre ca niște viermi lucrează-n întuneric adânc
trag spre mâlul malurilor chestii mărunte-nfășurate-n țiplă
respirația mea amestecată cu aceea a vocilor stridente speriate de dedesubt
cu mirosul fetid al al gunoaielor
cu praful stelar mai târziu
mult mai târziu când imaginea asta
se va stinge
va aluneca-ntr-un tipar sub o poartă/ sub un chepeng/ sub o cutie de chibrituri
de unde pornește un fir de sare-napoi

Oriana
să fie clar

nu au importanță coloanele din imagine
nici inciziile cotidianul în ferestre
nici cât de mult am iubit
în contrast
răzuiește piatra decolorează detalii
deșiră conturul străzii până la plămânii
de sub asphalt
mai bine rupe fotografia
important este ceea ce a încetat să respire
acolo în lunga noapte a trecutului
și scurta sărbătoare a timpului
copilul nostru