o singură cameră fără ferestre

imaginea utilizatorului Ecaterina Bargan

știi cum e să strigi în tine trădarea prietenilor
să ieși afară în februarie cu o bluziță subțire pe tine
și să te tăvălești în omăt topind zăpada cu lacrimi
să fugi dimineața cît mai departe
pe o stradă unde nu te cunoaște nimeni

este primul semn că treci prin viață iubind
este ceea ce se întîmplă înăuntru
despre care ceilalți nu au habar

știi cum e să îți prepari ceaiul fără zahăr dimineața
și să îți dai seama că vrei ca niciodată cafea dulce cu lapte
sau comandînd un cappuccino într-o cafenea sumbra
să îți tocești unchiile de măsuța de lemn că nu ai luat un suc de mango
să pui un disc cu eagles cînd știi că vrei să asculți jazz de bobby ricketts
să urci în autobus și să îți pară foarte rău că nu ai luat un taxi
cînd ți se face mai dor de limba română să citești cehov
să zici o prostie fără a realiza cum poate fi interpretată

asta se întîmplă în mine
cînd mă descompun
cele mai grozave regrete

Comentarii

textul începe bine, se continuă mediocru și se sfîrșește lamentabil. păcat...

O poezie plină ochi de tine și emoții adolescentine, când orice ți se întâmplă are magnitudine "grozavă". Aș reveni asupra repetiției din versul 3 "și să te tăvălești în omăt topind zăpada cu lacrimi", omătul și zăpada fiind același lucru.

luminita, este autobiografic, daca mi se permite termenul. povestea incepu de acum 3 ani, cu tavalitul in omat. era 233 februarie, dar nu soldatii ii plingeam, ci prostile din capul meu, si, fireste, tradarile. m-am apucat sa scriu acum un roman autobiografic. sper sa iasa. ma bucur mult ca te ai oprit aici. stiu ca e acelasi lucru. dar nu sunt hotarita inca sa schimb. multumesc, ec

autobiografic text intr-adevar... mai bine l-ai transforma in proza. ca e deja mort si ingropat ca poezie.

ovys, fac proza, lucrez la roman. asta ramane asa. poem prozaic, ceva in genul. ec