timpul e un străin plin de noi
înglodat în datoria către viaţă
unde e de fapt pânza de păianjen
pe care o ţesem înspre nesfârşit
împreună cu sorţii?

timpul...hm, suntem la milioane de ani distanţă de noi
şi totuşi atât de aproape
încât ne pipăim miraţi că din ziua de mâine
muşcăm ca dintr-un măr plin de păcate.

mereu am ştiut că timpul creşte odată cu mine
plin de ore, bătrân peste fapte
din melancolia zilelor trecute.

cu un cuţit prea ascuţit
am scobit cu el lacrimile
şi le-am ascuns la rădăcina visului
să le facă dimineaţă
odată cu fecare geană căzută
mai aproape de Dumnezeu...

pândesc în continuare timpul
atât de plină de mine sunt
încât mă simt plină de El...