La Pedrera - 4 -

Trenurile. Nu-i plac. Cine a spus că trenurile au legătură cu plecările sau cu venirile? Trenurile nu au nimic de a face nici măcar cu drumurile. Cum vine asta? Tudor nu folosește trenul ca pe un mijloc de transport. De fapt, trenul îl folosește pe el. Barcelona se apropie de Lloret fantomatic; faleza cuprinde distanțele și le înghite mișcător. Ceilalți sunt absorbiți de cărți, de ziarele sau revistele din care își trag nevăzute ițe cu care se înfășoară ca niște coconi de ceață. Alții se uită pur și simplu în gol. Aerul este impregnat de stupida alegere a mecanicului, Nesun Dorma. La ora 7 dimineața, într-un tren care transportă în majoritate navetiști sau turiști, vocea lui Pavarotti sună fals, creând un decor sonor de film mut. Mi-ar trebui un spray colorat. Nu cuvinte, e prea devreme pentru cuvinte.

Înecată în mare, Pedrera își sparge coloșii de nisip în valuri.
Dincolo de geam, peisajul se preface, cântând în strună trenului, iluzionist purtător de drumuri, speranțe, apropieri și suflete. Poate i-ar fi mai bine dacă ar reuși să-i ghicească istoria celui de pe scaunul din dreapta, de lângă geam. La urma urmelor, trebuie să-și tragă din ceva povestirea de mâine. Scornitor de vise pentru oamenii ăștia care nu vor zbura niciodată, narcoleptici construindu-și amintiri. Tipul are un laptop în brațe și, cel mai probabil, după cum se folosește mai mult de touch-pad decât de tastatură, navighează pe internet. Un altfel de tren, dacă mă gândesc bine. Mirajul apropierii, al drumului circular, fără teama plecării . Căi de întoarcere nedărâmate, așadar.

Uite... omul acesta și-a pierdut iubita. Ce-a făcut? A plecat cu altul. Nu, nu are în el nici un dram de revoltă. A plecat... s-a întors în țara ei. Turistă? Nu, a fost o poveste mai lungă, cel puțin câteva luni... știu, se gândi Tudor. Venită în Barcelona pentru o specializare la firma mamă (o multinațională financiară probabil), pentru... 4 luni și jumătate. Tipul, fumător înrăit. Ea, încercând mereu să-l facă să se lase. Se îndrăgostise de pielea lui mirosind a tutun bun, de modul în care își aprindea țigara, de istoriile lui despre formele pe care le prinde fumul, de mâna întinsă într-o parte în timp ce-o săruta, gura lui căutând-o flămând, lăsându-i pe trup urme aurii de tutun... la naiba, am luat-o razna...
- Do you speak English?

Halal, Tudore, halal... nici măcar atâta lucru nu ți-ai dat seama.

- Of course.
Mâna îndreptându-se rapid înspre buzunar, pachetul de țigări ( fumează deci!) scos cu naturalețe, abia apoi realizând unde se află... un zâmbet relaxat către Tudor:
- - I suppose I should wait until we get to the station.