îți scriu cum scrii la despărțire
hotărât cu mâna caier de spaimă
firul – firul cu de la sine putere
alunecă printre degete
mângâietoare la despărțirea de caier
torcătoare de sine
roabă între buzele nopții
i-am tors vagoane de spaimă
le-am împletit în fire
le-am despărțit în pânze
vagoane de putere pe șinele sângelui
valuri de memorie clandestină
Uneori am senzaţia că tin cuvintele închise precum o nucă.
Respir aerul cu profunzimea unei frunze verzi
în neclintitrea umbrei strânsă pe sub pietre
din fiecare colţ în care au rupt-o vânturile.
Pluteşte printre gânduri într-o drămuire a sensurilor
pică lângă scaunul din odaie.
Din ea curg oase
rămasă mărturie a oamenilor care s-au luptat cu timpul
cu doamna în maşină
zice
uite-o pe prietena mea Mariana
frînez brusc şi claxonez de două ori
mai era cam un kilometru pîna la bloc avea bagaje
să o luăm poate mai schimbăm o vorbă
am zis
femeia s-a arătat mirată nu era Mariana
am pornit în trombă
mai mult de ruşine
Când un bărbat iubeşte o femeie
iarba lui creşte
preţ de două inimi
atât cât
să-şi poată ascunde
bătăile
prin crudul cald al clorofilei
nici o talpă
n-ar cuteza s-o calce
doar sărutul
îşi spală-n rouă
mugurii nesparţi de buza primăverii
într-un colţ de lumină
ochiul tăcut
pândeşte
dansul divin al femeii gheişe
ah
ce n-aş da
să-l cunosc
să-l simt
să-i pot mângâia perfecţiunea
Comentarii aleatorii