Ne-am încheiat războiul cu scrâşnetu-i şi trânta
Ca o îmbrăţişare în care-aş fi murit,
Iar azi, în miez de pace, e frig şi pe pământ a
Căzut din mine fierul iubirii ruginit.
În fiecare rană – de-acum o cicatrice ! –
Se-ascunde-o amintire, iubitul meu duşman,
Mi-a evadat durerea din trup şi sunt ferice,
Dar într-o zi de doru-i descresc cât într-un an.
nimeni nu bănuia
într-o noapte de iarnă
avea să se nască
lordul banal
el era condamnat să viețuiască
într-un canal plin
cu tot felul de trucuri de supraviețuire
cum ar fi dacă pășești în el noaptea
și vrei să apuci ziua de mâine
să te-arunci pe spate dintr-o dată
ca norica nicolai
Uneori am senzaţia că tin cuvintele închise precum o nucă.
Respir aerul cu profunzimea unei frunze verzi
în neclintitrea umbrei strânsă pe sub pietre
din fiecare colţ în care au rupt-o vânturile.
Pluteşte printre gânduri într-o drămuire a sensurilor
pică lângă scaunul din odaie.
Din ea curg oase
rămasă mărturie a oamenilor care s-au luptat cu timpul
Tot timpul am visat
alb negru
de aceea pentru mine
moartea nu-i deloc urâtă
deloc logodnică
eu o văd
ca pe o melodie care nu doare
elegantă
imprevizibilă
fără compromisuri
poartă smoching
butoniere de scrum
la piept flori-ikebana
şi lumânări parfumate sub tălpi.
Comentarii aleatorii