Uneori am senzaţia că tin cuvintele închise precum o nucă.
Respir aerul cu profunzimea unei frunze verzi
în neclintitrea umbrei strânsă pe sub pietre
din fiecare colţ în care au rupt-o vânturile.
Pluteşte printre gânduri într-o drămuire a sensurilor
pică lângă scaunul din odaie.
Din ea curg oase
rămasă mărturie a oamenilor care s-au luptat cu timpul
după două sute de bluze cumpărate o sută de pantofi sandale cizme şi după multe cărţi filme melodii pe care le-a inhalat uneori a realizat cum este cu iubirea asta.
/tot ce contează este să îţi iei inima în dinţi de restul se ocupă nişte idioţi şi fac filme/
Tot timpul am visat
alb negru
de aceea pentru mine
moartea nu-i deloc urâtă
deloc logodnică
eu o văd
ca pe o melodie care nu doare
elegantă
imprevizibilă
fără compromisuri
poartă smoching
butoniere de scrum
la piept flori-ikebana
şi lumânări parfumate sub tălpi.
aşa cum se trezesc nebunii sau muribunzii
vreau să bag praf de puşcă în ceasul deşteptător
în cucurigu’ lor de paştile cailor
să electrotro-explodez
în toate necroloagele
în toate măcelăriile
şi-n toţi aşteptătorii bucuriei de-a trăi
pînă cînd visaţi poveşti cu gura căscată
şi pînă unde ajungeţi în labirintele nimicniciei?
Comentarii aleatorii