Cât de trist este oraşul
când moare o iubire
nimicul
se instalează
prin pupile
ca o interfaţă plină de sensuri
neplauzibile
sau de cele mai multe ori neînţelese
oamenii aleargă
în sensul opus al acelor de ceasornic
sperând
regăsirea
unei dimineţi trezite în doi
undeva
lângă poarta sărutului
masa tăcerii
ţine-n secret un infinit tăiat
cineva
mi-a spus ca acolo pe ultima treaptă
ţara celor o mie şi una de păcate
ţara oamenilor trişti
unde nu s-a mai rîs cu buzele pînă la graniţe
de pe vremea împăratului roşu sau a împăratului verde
cine să ştie
poveştile amintesc de feţi-frumoşi de ilene cosînzene
de purici voinici ce săreau în al nouălea cer cu nouăzecişinouă de oca la picioare
Apărea în visurile mele
ca un om venit din altă dimensiune lumească
un străin îmbrăcat într-o cămasă albă de in
lungă până-n talpa pământului
pe mâneci avea presărat prafuri de stele
şi-n ochi îi puteai zări tot albastrul universului
era diferit de toţi oamenii oraşului meu
şi de vieţile lor reale
mâinile lui albe aveau degete lungi
degete pe care le simţeam uneori mângâindu-mă
Când un bărbat iubeşte o femeie
iarba lui creşte
preţ de două inimi
atât cât
să-şi poată ascunde
bătăile
prin crudul cald al clorofilei
nici o talpă
n-ar cuteza s-o calce
doar sărutul
îşi spală-n rouă
mugurii nesparţi de buza primăverii
într-un colţ de lumină
ochiul tăcut
pândeşte
dansul divin al femeii gheişe
ah
ce n-aş da
să-l cunosc
să-l simt
să-i pot mângâia perfecţiunea
Comentarii aleatorii