monique -
îmi plăceau cioburile
pe când încă eram doi.
cum strângeai buzele într-un cuvânt și cum
așteptam înfiorați să se încălzească apa
cafelei de dimineață.
și patul răvășit cu miros de piele
desenele de pe pereții portocalii
picioarele mele goale în palmele tale.
cum să-ți scriu acum
la două mii de zile după-
jurnalul meu despre tine.
și totuși cum să-ți dau amănunte
despre cât de simplu ar fi să tragem amândoi din aceeași țigară
despre cum mi-aș jertfi acum căutările
despre cum am fost păsări odată.
atâtea cuvinte am stors între noi.
iar așteptarea e doar un ochi cerșind îndurare.
Poezie:
Comentarii
Aranca -
într-o poezie ca asta totuși expresia "despre cât de simplu ar fi tragem amândoi din aceeași țigară" e ca și cum aș adăuga grafifti la Mona Lisa, nu știu dacă înțelegi...
monique -
ințeleg acest punct de vedere.
Doru Lubov -
hmmm [un pat răvășit] are deja [miros de piele]... aș lăsa doar patul răvășit [despre cum am fost păsări odată] despre asta s-a mai scris, aș scoate așteptam înfiorați aș scoate [înfiorați] aș scoate și [de dimineață], pentru că patul răvășit induce deja ideea de dimineață [despre cât de simplu ar fi să tragem amândoi din aceeași țigară] a trage din aceeași țigară e simplu, nu văd de ce să mai spui [cât de simplu] poemul tău mi-a plăcut în rest e disperat de simplu și luminos de așteptare și e fain să tragi din aceeași țigară