Mi-am reamintit de ce cred că poezia de orientare clasică n-o să moară niciodată şi de ce, personal, consider că aici, în aceasta, a fost cea mai înaltă stare lirică atinsă de om, poate şi pentru că poezia imanentă înseamnă, pe lângă fond, şi formă. În fine, astea-s bătăile mele de câmpi.

Am citit textul acesta aşa cum trebuia - în altă cheie, cu alte aşteptări. Şi m-a prins. Amestecul asta arhaic, de arome shakespeareene, voiculesciene şi, bineînteles, "autoriene", muzica, impresia de veritabil, atmosfera încremenită parcă într-o toamnă galben despletită, foşnetul ăla de taină, de idilă veche, speranţa, finalul... toate astea m-au prins.

Despre partea tehnico-artistică, pe scurt: versificare aproape fără cusur (amendez rima construită pe polisemie - trecut/trecut), tropi echilibraţi, fără derapaje, nu atât de plastici, cât naturali, fireşti, deci mai uşor de pătruns, inspirată marşarea pe "trecut", exploatat din aproape toate punctele, o încheiere foarte inspirată şi un lexic bun, de acolo, din epoca aceea, nedisonant defel.

Cristian Vasiliu ar putea scrie orice. Poezie clasică, cu formă fixă, poezie modernă, proză poetică... Însă rămâne fidel (c-o încăpăţânare frumoasă) liricii clasice, în special, sonetului. Şi, uneori, uite aşa mai citim şi noi câte o poezie din alte vremuri, din alte spaţii, din alte poezii.

Am să las o peniţă, ca semn de apreciere şi recomandare de lectură.