întotdeauna m-au uimit
acele cuvinte pe care nu le rostesc
felul în care pot aprinde oțel și piatră
cum pot goli oceanul dintre noi
cu o singură atingere
lipsită de orice urmă de poezie
nu voi înțelege cum întorc pe nesimțite
unghiurile astrolabului
ca un prunc adormit în pîntece
cum se răstoarnă odată cu ele
sorii și lunile
și nu mai are nicio importanță
de unde vin sau încotro mă îndrept
voi fi primit ca și cum aș fi rămas
nemișcat în havuzul gîndurilor tale
încep să cred că timpul nostru
este un vînt
suflînd inconștient
în pînzele corăbiei mele
cu catarge de chibrit
seara o văd plutind departe la orizont
apele ochilor tăi