o grea necontenire 'mi-ntârzie urcarea
lăsându-se pe văzu-mi ca faldul unei nopți.
îmi simt vegherea pleoapei cum valu-și simte marea,
cum clipa geme gângav când veșnicii adopți.

mi-e inima o carte de imnuri și poeme
pe care-au scris părinții un adevăr și-un mit.
în golurile ei, pe stâlpi mușcați de vreme
și-au construit lăstunii din zboruri albe schit.

din murmurul ei roșu se-adapă căprioare
când eu, nebănuitul, în somn mă-ngălbenesc.
se-ntorc în ea ecouri din blânda înserare
și aripi ne-mplinite din ea spre soare cresc.

atunci îi leg de buze un cânt egal cu cerul,
o strâng la piept mai tare și-n zâmbet jucăuș
ea-ngenunchează grav, sorbind ca dromaderul
din apa ghemuită-n al visului căuș.