Afirm... suntem colegi de ţară, dragii mei! scumpii mei!!
Voi cei care v-aţi hotărât habar nu am de ce dar nu e treaba mea să locuiţi această ţară pe care eu însumi o locuiesc din născare voi, români, maghiari, italieni, francezi, germani, englezi, armeni, tătari, columbieni, evrei, polonezi, albanezi, ucrainieni, ţigani ziși și rromi, turci, libanezi, cubanezi, chinezi, sper că nu am uitat pe nimeni dacă s-a întâmplat îmi cer scuze şi vă declar pe toţi inclusiv pe cei pe care fără de voie am uitat să vă menţionez, colegii mei de ţară.
Ştiu, probabil că nu ne leagă niciun ideal comun.
Ştiu, trecând pe stradă unul pe lângă altul nu ne recunoaştem (n-avem de unde!) deci nici nu ne salutăm. Ar fi extrem de obositor să saluţi fiecare trecător doar în virtutea faptului că eşti coleg de țară cu el. Şi chiar riscant la o adică, nu știi peste cine poți să dai.
Dar dragii mei colegi de ţară! Faptul că ne despart atât de multe lucruri, în ultimă instanţă faptul că suntem perfect străini unii faţă de alţii, nu trebuie să ne împiedice să ne iubim între noi, la modul abstract şi perfect platonic bineînţeles, dar să ne înfiorăm împreună şi chiar să și lăcrimăm în faţa unor simboluri comune.
Cum? Unde? Si Care simboluri comune? Ştiu, iată niște întrebări dificile. Da’ nu-i nimic, sentimentul patriotic răzbeşte el până la urmă ca untdelemnul la suprafaţă. Tricolorul poate că nu mai emoţionează pe fiecare locuitor al României, la un meci de fotbal cu Turcia de exemplu mulți concetăţeni vor aclama adversarii ţării în care locuiesc, asta e treaba. Lui Eminescu, Brâncuşi, Blaga, Arghezi, poate că li s-a mai luat vopseaua, vorba unui Human Resources Patapievici, nu mai sunt aşa de strălucitori, s-au mai tocit, nu mai pot pătrunde până în adâncul fibrei naţionale. Da’ nu-i nimic, repet, nu-i nimic, mult iubiții mei colegi de ţară!, nu avem de ce să ne speriem, nu avem de ce s-o luăm la fugă pe coclauri, să ne îndepărtăm unii de alţii. Pentru că deţinem împreună o armă infailibilă! Un simbol nu comun ci U-NI-VER-SAL. În faţa căruia nu ai cum să nu tresari pe numele lui prostia. Unul dintre elementele primare ale umanităţii. Care ne unește peste veacuri și care își află originile pe undeva prin state în filmele cu winnetou și old-shutterhand când ni se explica de ce a fost atât de necesar să îi belim pe indieni și să instaurăm o civilizație bazată pe petrol și pe aur. La fel cum de altfel orice performanţă nowadays excelează tot acolo în state, că e bună sau că e rea. Statele rules man. Uite, Prima Doamnă. Am adoptat-o cu toții. Mă refer desigur la noi, ăştia mai şmecheri, ca ei, ca americanii. Prima Doamnă! Emoţionantă instituţie și atot-cuprinzătoare la fel ca prostia. Ce este Prima Doamna crede că ştie şi ultimul om de pe stradă, dar de ce este ea Prima Doamnă nu cred că știe nimeni pe bune, eu în niciun caz. Este ea mai Doamnă decât soţia sau mama dumneavostră pentru ceva identificabil? Si daca da, atunci cine ar mai fi, pe locurile doi sau trei, că zău mă bag şi eu, am şi eu o propunere. Ar urma Primul Frate, Prima Noră, Primul Ginere și primul Naș.
Ceea ce deja se petrece aici sub ochii noștri, o țară care adoptă genele unei națiuni fără istorie pentru a întreține genele uneia fără coloană vertebrală.