Ilustrare a unui celebru experiment mintal, pisica lui Shrödinger
care arată insolitul mecanicii cuantice. Deoarece particulele elementare
se pot afla simultan în mai multe stări cuantice, pisica poate fi vie și
moartă în același timp.

Rezumat

În finalul discuției anterioare (http://www.hermeneia.com/node/7060/) , contrar unei strategii popperiene de a pune un diagnostic „condiției postmoderniste” („efectul generează problema – problema de explicat, explicandum-ul – și [apoi se caută construirea unei]…. ipoteze explicative”), Criticul PoMo crede că o concentrare exclusiv pe efecte, mai ales pe cele ce sar în ochi (diagnoză superficială), face posibilă scăparea din vedere tocmai a unor «efecte-vicii ascunse» care pot conduce la cauze, măcar importante, dacă nu chiar esențiale. Și, eventual, la îndepărtarea lor în măsura în care reușim, într-adevăr, să le cunoaștem (tratarea «bolii»). Prin urmare el propune o abordare inversă: de la cauze la efecte; cauze revelate prin pătrunderea fizicii în lumea particulelor subatomice în prima treime a secolului trecut și care lui i se par mai adânci și ascunse producând bulversări pe toate planurile cunoașterii și creației (inclusiv și mai ales al logicii de tip aristotelic). Acum veți asista la o astfel de discuție la care iau parte și alte două personaje: un Fizician și un Logician . (G.M.)

G.M.: Domnule Critic al PoMo, ești gata să începem discuția promisă data trecută?

C.P.: Dar unde sunt ceilalți interlocutorii pe care ai spus că o să-i inviți?

G.M.: Iată, tocmai au sosit. Dă-mi voi să ți-i prezint. Este vorba de Fizicianul (de Serviciu) și Logicianul (idem).

C.P.: De ce de «Serviciu»?

G.M.: Deoarece nici unul dintre ei nu se pretinde «specialist» în domeniul respectiv. Pentru fiecare în parte e vorba de câte un hobby care, însă, i-a acaparat într-o măsură covârșitoare. Și au acumulat, cum se va putea observa, bagaje importante de cunoștințe specifice dar și o bună cultură generală. Ceea ce le conferă avantajul unei distanțări, adesea ironice, în raport cu «specialiștii» purtători, de cele mai multe ori, de ochelari de cal.

C.P.: L-aș ruga, pe oricare dintre ei să spună, la început, câteva cuvinte despre «empirismul pozitivist». Deoarece este, după părerea mea, ultima expresie a modernismului iluminist și limita peste care PoMo încearcă să treacă, dar nu poate s-o depășească. Ulterior, voi încerca să argumentez de ce. Dar, deocamdată, ce este empirismul pozitivist?

G.M.: Cine se oferă?

Fizicianul: Voi încerca eu.

Ei bine, aș zice că empirismul pozitivist (și «raționalist»?!) ar putea fi caracterizat cam așa:

(a) singura «realitate» acceptată ca atare este cea perceptibilă prin simțurile comune, prelungite prin aparate de măsură din ce în ce mai sofisticate. Mergând, de exemplu, de la (banalii) ochelari de vedere în infraroșu, microscoape, telescoape, etc. și până la implantare de cip-uri care măresc întinderea gamelor de frecvență pentru văz, auz, etc.;
(b) orice teorie științifică este considerată «valabilă» («reală» și, deci «adevărată» - empiricii pozitiviștii echivalând «adevărul» cu «realitatea» definită anterior), în măsura în care, prin experiențe «obiective», «exterioare» (independente de «subiectivism») teoria este confirmată. Prin urmare, din punctul de vedere empiric-pozitivist, o astfel de teorie este, automat, și «predictibilă». În sensul că, dacă se respectă întocmai «protocolul» experimentelor care o confirmă, se obțin, întotdeauna, aceleași rezultate.

Logicianul: Mi se pare că F. a surprins esența a ceea ce am putea numi «empirism pozitivist».

C. P.: Și eu am aceiași impresie. Și, pentru că F. tot a început, l-aș ruga să ne povestească cam ce sa întâmplat și continuă să se întâmple prin fizica particulelor subatomice.

F: Cred ca mai bine este să-l ascultăm, mai întâi, pe Logician. Pentru că de aceea acesta este «logician»: să se exprime mai coerent. Iar lucrurile pe care vreau să le povestesc nu sunt numai încurcate ci, de-a dreptul, stranii. Și dacă vor fi, oarecum și indirect, devoalate de L. prin prezentarea tabloului logicii actuale, poate îmi va fi și mie mai ușor să vorbesc.

L.: Am să încerc să fiu mai puțin încifrat decât ar face-o F.. Care, să fiu sincer, m-a cam amețit și pe mine în alte discuții care le-am avut împreună; cu toate că, de bine de rău, mai știam câte ceva despre fizica particulelor subatomice. Probabil că – deși nu vrea s-o recunoască – s-a cam molipsit de limbajul păsăresc al specialiștilor pe care zice că nu prea îi înghite.

Dar, să trec la logică.

Tabloul logicii actuale este asemănător cu cel al fizicii particulelor subatomice. Între ele existând o strânsă interdependență. Deoarece începuturile descoperirilor din fizica se suprapun, în prima jumătate a secolului trecut, cu apariția logicii polivalente (să fie doar o întâmplare?!). Logică polivalentă care, extrem de rapid la scara timpului istoric uman, a condus la spargerea celei clasice, pe tărâm aplicativ, în tot soiul de logici (mai mult sau mai puțin) "paraconsistente": logica cuantică, cea a paradoxurilor, a non-liniarității, cea sub-structurală, cea probabilistică etc., etc., etc.. Jonglând, formal, cu seturi de axiome/principii noi; înlocuind unul sau mai multe dintre principiile aristotelice: cel al necontradicției cu cel al complementarității, cel al identității cu cel al diferenței, cel al terțului exclus cu cel al terțului inclus…Sau inventând principii noi, cum ar fi cel al exploziei sau cel al ubicuității - nu știu dacă vreo logică paraconsistentă a fost, încă, construită pe un astfel de principiu, dar ea, musai, ar trebui să apară (dacă nu a și apărut) ținând seama de efectul de super-poziție în cadrul căruia una și aceiași particulă elementară chiar se află, în mod real și nu statistic, în mai multe locuri, simultan – cum, sigur, ne va povesti F.. Și aceste lucruri se întâmplă oricând o nouă fărâmă a realității (empirice) este investigată experimental-obiectiv și nu mai seamănă cu alte fărâme investigate anterior. Iar pe planul logicii însăși (de fapt în metalogică) care ar trebui să fie, măcar el, consistent (cât de cât), chiar logicienii paraconsistenței dau o definiție destul de ambiguă acesteia, așa cum rezultă din următoarele: „Termenul de paraconsistență a fost creat de Miró Quesada ….În limba engleză prefixul para are multe semnificații. Din câte mi-a spus Newton da Costa, sensul pe care l-a avut Quesada în vedere a fost cel de cvasi, ca în cuvintele paramedic sau paramilitar, deci paraconsistență ar însemna ceva de genul asemenea consistenței. În ceea ce mă privește, am presupus mereu că para din paraconsistență înseamnă dincolo de, ca în paranormal, de pildă, sau în paradox (dincolo de opinie)” (Graham Priest) .

Termenul de paraconsistență desemnează, de fapt, un concept atât de vag încât poate subsuma orice nouă instanță de logică particulară (specifică unei fărâme nou descoperită de realitate pozitivist-empirică).

C.P. (nu se poate abține): precum PoMo….

L.: Ceea ce ne aruncă într-un „vag mai vag ca vagul ei vagin” al dusei (de pe lume) prostituate Răsturnica (Ion Barbu) care, prin moarte, devine din ce în ce mai inconsistent (sau paraconsistent). O simplă remanență…

C.P.: virtualitate «reală» în termeni postmoderniști?!…

L: Da și care, ca orice remanență tinde să dispară sau, în acest caz, să reapară poate, schimbată, curățită de zgură, concretizată în ritul și ritmul fecundității cosmice. Într-un fel, dar numai într-un fel, ca și mulțimile vagi (fuzzy), cu logica lor asociată prin care teoremele de incompletitudine a lui Gödel – ce păreau, cât de cât, să mai dădea o șansă logicii, în general - își pierd din consistență, devenind aproape inconsistente, i.e. paraconsistente. Și, accentuez, numai într-un fel în cazul fuzzy-smului în raport cu fertilitatea, deoarece mulțimile fuzzy nu ascultă de mitul «eternei reîntoarceri» (a lui Eliade dar și, mai ales - cu deosebiri fundamentale - a lui Nietzsche), ele devenind complet evanescente, ducând la disoluție. Și uite așa, logica devine cel puțin autistă la nivel pragmatic (fiecare nou petic de realitate empirică descoperit își are propria logică); sau, și mai grav, propunând la nivelul metalogicii o exprimare proprie unui delir sistematizat studiat de psihiatrie care, evident, relevă o logică ce pare foarte consistentă, însă deviantă. Mai mult, la acest nivel, paraconsistența are pretenția de a fi chiar neutră față de filosofie, știință și matematică (a se vedea, de exemplu logica sau, de fapt, metalogica "neutrosofică" a lui Florentin Smarandache) ceea ce îi conferă, în plus o tentă și mai autistă (dacă se poate spune așa). Și toate cele de mai sus fiind justificate de logicieni prin faptul că totuși, la nivelul empiricului , logicele paraconsistente își dovedesc aplicabilitatea, fiecare pe «felia» sa.

În paranteză fie spus, matematica pură – singura - pare a scăpa acestei degringolade, provocată de exacerbarea unui pozitivism empirist, bazat pe experimentul exterior, obiectiv, căci se vede eliberată de pretențiile fundamentaliste (axiomatizante) ale logicii, urmându-și propriul drum al unei autoconsistențe misterioase, în măsura în care nu prea mulți matematicieni, dar încă destui ca să nu disperăm, se bazează în continuare pe ceea ce numim «intuiție» («simț interior» matematic) și nici măcar pe logica intuiționistă (despre care voi vorbi, eventual, altă dată dacă mi se va cere), oricât s-ar apropria ea de «explicarea inexplicabilului» matematic, rămânând totuși departe de acesta.

G.M.: Este, acum, rândul dumitale, domnule F.. Cu toate că C.P. abia se mai poate abține. Îl rog să aibă răbdare. Pentru ca, doar la sfârșit, după ce vom avea o privire de ansamblu cât de cât sugestivă în legătură cu actuala logică și cu fizica a particulelor subatomice să încerce să ne prezinte o presupusă legătură între cele două și PoMo; pe care, după cât se pare, el o întrevede.

F.: În fizica particulelor subatomice se petrec lucruri mai mult decât ciudate; chiar și în raport cu logicile paraconsistente.

În această fizica se constată experimental și se vorbește despre: incertitudine (localizarea în timp a unei particule este legată de imprecizia în cunoașterea impulsului său, iar localizarea în spațiu a particulei este legată de imprecizia cunoașterii impulsului); comportare ambiguă - particulă/undă; complementaritate (care nu rezolvă contradicția - o eludează: simplu nominalism!).

Acum am nevoie de o schiță pe care am pregătit-o și o voi proiecta.

Se vede cum unele particule subatomice sunt (încă) «compuse», altele «nedecompozabile», i.e. elementare. De asemenea, din figură, se mai poate observa că încercarea de clasificare a particulelor subatomice este destul de încurcată (nu respectă regulile unei clasificări clare). Ea a fost realizată empiric, în funcție de rezultatele experiențelor la energii înalte.

Între particulele elementare apar interacțiuni: tari, electromagnetice, slabe și gravitaționale. Până în prezent numai primele trei tipuri de interacțiuni au putut fi integrate într-o teorie unitară, numită «Modelul standard», verificată (aproximativ) experimental («obiectiv») existând încă unele semne de întrebare (a se vedea actualul experiment LHC – Large Hadron Collider de la CERN Geneva prin care se caută «existența» particulei «boson» a lui Higgs, numită de ziariști, pentru a crea spectacol și «particula lui Dumnezeu» - nu intru aici în amănunte - ceea ce l-a făcut pe cel care a prezis-o, cam ateu de felul său, să se înfurie: Cum? Dumnezeu să-mi ia locul?!); cea de a patra (gravitația) rămânând încă un mister. Una dintre teoriile care o integrează și pe aceasta, teoria «corzilor și supercorzilor», fiind încă mult discutată și contestată la nivel conceptual și nefiind verificată experimental, «obiectiv». Ea, de fapt, încearcă să «pipăie» subcuanticul, însă doar teoretic.

Proprietățile particulelor subatomice compuse pot fi numite «structurale» în sensul că por fi descompuse experimental în părți (elementare). Cele ale particulelor elementare sunt intrinseci. Singura cale de a descoperi astfel de proprietăți este tot încercarea de a le sparge la energii înalte. Dar, din aceste încercări nu mai rezultă componente ale particulelor inițiale ci, pur și simplu, noi particule elementare. Și astfel conceptele statice de obiect și părți componente nu mai pot fi aplicate. Apar acum două tipuri de astfel de particule: unele relativ stabile (ca durată în timp), cu sarcini electrice, moment cinetic, energie etc. bine stabilite (chiar dacă, în mod paradoxal, unele dintre ele, e.g spinul, sunt fracționare); altele care trăiesc un timp extrem de scurt, apropriindu-se de instantaneitate în raport cu scara timpului uman. Ivindu-se astfel așa numitele produceri de fenomene de creare și distrugere de particule virtuale (o altă definiție a virtualității, diferită de cea postmodernistă a cyberspațiului cu care ne-am obișnuit atât de mult încât nu ne mai întrebăm cât din ea este reală sau nu; ca și a particulelor virtuale). În acest caz, criteriile de clasificare se bazează pe proprietăți de «simetrie»; o simetrie metaforică, dinamică, pentru că ea nu mai este o simplă oglindire ci se referă la legi de conservare: a spinului, a energiei, a momentului cinetic total, a unor sarcinii electrice abstracte: +/- 1/2, +/- 3/2, +/- 5/2 etc., ceea ce te duce cu gândul la geometria fractală (a se vedea Mandelbrot). Apar astfel hadronii (barioni și mesoni – priviți figura). Și, cum mintea umană este inventivă, se mai presupune că hadronii ar fi alcătuiți, totuși, din alte particule (de data asta chiar elementare) quark-uri, așa cum le-a botezat inventatorul lor Murray Gell-Man, pornind de la câteva cuvinte din nuvela lui Joice Veghea lui Finnegean: „Trei quark-uri pentru Muster Mark”. Iar, în fine, astfel de particule elementare - pe care, încă, nu le-a găsit nimeni deși sunt căutate cu asiduitate (curat virtuale!) – par a fi doar entități punctiforme (puncte matematice?!). Și iar intervine imaginația omenească care, se pare, că nu are limite și acordă proprietăți acestor fantomatice entități care, la rândul lor au trebuit - în spirit creștinesc - să fie botezate: up, down, strange, colours, charm, flavour/aroma. Iar inventatorul (Gell-Man) a primit, pentru toate acestea, chiar premiul Nobel - și nu pentru literatură. Și culmea, rezultatele aplicării teoriei sale, par a fi conforme cu experiențele (exterioare), deci obiective, confruntate cu o nouă și, într-adevăr, deconcertantă realitate. Am mai uitat să spun că fiecare particulă (elementară) posedă propria anti-particulă, unele particule fiind - simultan - și propriile antiparticule; și, astfel, a apărut mult temuta anti-materie care, când nu are ce face și se întâlnește cu materia, știți și dumneavoastră ce se mai întâmplă (când o anumită - simultan - particulă/antiparticulă, există, conviețuind, cu ea însăși, ce Dumnezeului se mai întâmplă ?! Misterul ăsta chiar că te poate înnebuni!) Un fizician de «meserie» ar putea să-mi dea peste nas. Pentru că, ar spune el, singurele particule care sunt simultan propriile lor antiparticule sunt cele fără masă de repaus, deci care se propaga cu viteza luminii, adică fotonul și neutrinul. La contactul dintre oricare sistem particula/antiparticula are loc anihilarea si emisia de fotoni gamma. [Ei și, ce-i cu asta? (aș replica eu). Ce dacă n-au masă? Ele n-au energie? Iar masa nu este tot o formă de energie?]. Și el ar continua: de fapt aceasta reprezentare e una convențională [aici are dreptate!]. În realitate [care «realitate»? întreb eu], antiparticula, prezisă de vidul ultraplin al lui Dirac, reprezintă un gol, lipsa unei particule cu masa pozitivă.

G. M. Cum «vid ultraplin»? Cum poate exista așa ceva?.

C. P.: Se pare că există. Dar nu așa cum vrea fizica subatomică…

G.M.: Să nu-l întrerupem pe F.; să vedem ce vrea un fizician al unei astfel de fizici.

F.: El îmi va explica: Simplu! Prin excitarea unei particule virtuale cu masa negativă. Daca un electron cu masa negativa, care formează vidul ulrtraplin [Atenție, îi spun eu, prin iuțeală de mână, fără să spui ce este «vidul ultraplin» ai presupus că el chiar există; dar «specialistului» nu-i va păsa și va continua imperturbabil] deci dacă un electron cu masă negativă absoarbe o cuantă gamma corespunzând dublului propriului ei nivel de energie negativă, atunci electronul «sare» pe nivelul corespunzător de energie pozitivă. Avem deci un electron «creat» din «nimic»-ul care e vidul ultraplin. Locul gol rămas (în «vidul ultraplin») prin saltul lui se comportă ca un electron cu caracteristic inverse, are deci masa pozitiva si sarcina pozitiva. Acesta e pozitronul sau antielectronul, etc., etc., etc…

C.P.: Scuzați-mi întreruperea. Dar chiar că nu mă mai pot abține. Și vreau să-i dau replică fizicianului «specialist» și nu celui de față. Domnule fizician, zic eu, încurci lucrurile rău de tot. Și te joci cu cuvintele, îmbătându-te cu ele! Doar «vidul ultraplin» are o oarecare semnificație pentru noi, profanii - și asta dacă ne gândim la Vidul budist! Restul nu este decât «explicație convențională», cum spui dumneata, ca să se poată justifica teoria.

F: Da. De fapt, tocmai «vidul ultraplin» este astăzi obiectul discuțiilor dar nu în fizica particulelor subatomice ci în cea subcuantică în cadrul unor teorii (Stringuri, Superstringuri, Bucle, Brane etc.) care, convenționale sau nu, prezintă măcar o minimă consistență. Și, trebuie recunoscut că astfel de teorii chiar se aproprie de «vidul» budist despre care am citit și eu câte ceva. Și despre acest «vid» budiștii au vorbit cu vreo două mii de ani în urmă.

C.P.: Se aproprie și nu se aproprie. Scuză-mă că iar te-am întrerupt. Propun să discutăm despre asta altă dată. Mai în amănunt. Cât ne vom pricepe. Când aș dori, dacă se poate, să fie de față și un astrofizician. Caci – după câte știu și eu - astro-fizicienii de azi schimbă complet semnificația «vidului ultraplin» de care s-a vorbit; în sensul că, de fapt, un astfel de «vid» ar fi un spațiu fără «spațiu» (adimensional) și doar cu un rudiment de timp (instantaneitatea/simultaneitatea), asimilabil cu subcuanticul; o "lume a ideilor", însa heracliteană; dacă vreți a Logosului Divin (de la Heraclit citire) ce se "revarsă fără pierdere" (Philon din Alexandria); iar dintr-un asemenea topos se tot "nasc" universuri (paralele/înlănțuite etc.), inclusiv universul nostru ce cuprinde si infimul punct (pământul); iar altele dispar pur și simplu; fiecare cu "spațiul-timp" propriu. Ceea ce pare a depăși cu mult orice imaginație S.F. de până acum. Iar budismul…

G.M.: Stop! Domnule C. P.. Ai dreptate. S-o lăsăm pe altă dată. Și să rămânem doar la fizica subatomică. Pentru că, altfel n-o să mai înțelegem nimic.

F: O.K..Toate cele ce le-am spus mai sus, extrem de misterioase, m-au făcut să hălăduiesc, plin de pasiune încrezătoare, un timp destul de îndelungat, prin lumea acestei «materii stranii» - cum o numește fizicianul Alfred Kastler - a particulelor subatomice.

Acum mă plimb prin ea, însă cu un entuziasm temperat de circumspecția dată de încercările eșuate de a se găsi o anumită ordine, intuitiv resimțită, în spatele/umbra acestui mozaic; ordine posibil turnată în teorii ce se doreau unificatoare: a câmpului sau a diverselor tipuri de interacțiuni. Teorii care, în final, să fie nu numai explicative, dar și predictive. Și o astfel de circumspecție mă face să mi se pară că «realismul magic» al unuia dintre preferații mei, Borges - cu labirinturile și hiper-labirinturile sale, cu textele, hiper-textele și hipo-textele (texte inventate și nu apocrife, ci virtuale?!) - este, de fapt, un fleac față de cel al particulelor subatomice. Și, dacă nu v-a ajuns, încă ceva despre experimentul (mental) ERP (Einstein-Podolsky-Rosen) care, după trei decenii de la enunțarea sa, îl face pe John Bell să enunțe o teoremă. Pe care nu o redau în forma sa extrem de complicată pentru urechile noastre profane. Dar care afirmă, sus și tare, că în cazul a două particule elementare care au inter-acționat vreodată, orice nouă acțiune ulterioară asupra unei dintre ele se re-simite (transmite) instantaneu și asupra celeilalte, chiar dacă, de exemplu, una este pe pământ și alta pe lună. Și, culmea, această teoremă își demonstrează, experimental (prin experiment exterior, obiectiv), validitatea (mă feresc să spun adevărul). Încetățenind, în lumea cuantică, un nou principiu, cel al „inseparabilității” despre care, de asemenea, voi vorbi altădată dacă mi se va cere. Pentru că acesta deschide calea spre bănuieli despre cam ce se întâmplă în subcuantic unde, se pare, așa cum a sugerat C. P., că nu există nici «spațiu» și nici «timp» așa cum la înțelegem noi azi în lumea noastră de toate zilele. Și chiar limbajul nostru uzual pare prea sărac pentru a exprima asemenea lucruri. Poate, mai degrabă poezia ar fi în stare să ne spună câte ceva pe care să-l înțelegem dincolo de cuvinte. În fine - și cu asta încerc să termin cu domeniul particulelor subatomice - nu pot să nu amintesc de efectul de super-poziție. El se poate descrie numai din punct de vedere matematic dar nu și explica, prin introducerea, puțini știu, de către Cardan, a numerele complexe (cu partea lor reală și cea imaginară). Cardan, care nu a inventat numai axul cardanic. Efect de super-poziție despre care Roger Penrose ne informează: „Nu putem spune, în limbajul obișnuit, ce înseamnă pentru un electron să se afle într-o stare de super-poziție în două locuri în același timp (s.m. G.M.)….Trebuie să acceptăm pentru moment acest tip de descriere [și realitate] pentru sistemele nivelului cuantic. Astfel de super-poziții constituie o parte importantă a construcției actuale a micro-lumii și ne-a fost relevată de Natură”. Ceea ce aruncă, pur și simplu, în aer orice încercare de a ne imagina că undele sunt doar o interpretare a probabilității statistice de apariție a unei particule elementare!

V-am făcut capul calendar? Să încerc totuși să-mi sistematizez unele păreri în legătură cu particulele subatomice, fie compuse, fie elementare, despre care am vorbit anterior babilonic.

Se afirmă că lumea particulelor subatomice se întinde de la lungimea de undă a particulelor până la lungimi de undă de 10 la -33 cm. Iar dincolo de această lungime de undă noțiunile de timp și spațiu, așa cum le cunoaștem, ar fi înlocuite cu unele care, în prezent, nu pot fi specificate (Bohm) - ceea ce am amintit deja mai înainte. În plus în lumea de care vorbim se pare că observatorul este acela care stabilește condițiile de măsurare, iar caracteristicile obiectului vor fi, în bună măsură, determinate de condițiile decise de observator.

Odată cu modificarea acestor condiții se vor modifica și proprietățile obiectului studiat.

C.P.: Și, în acest caz, te întrebi dacă Baudrillard, care zice - referindu-se la realitatea empirică actuală că este o târfă - nu are dreptate? Adică, dânsa (târfa) ne aprobă, confirmându-ne experimental teoriile noastre predictive pentru a ne înșela, gâdilându-ne orgoliul visului nostru de stăpâni, pentru a deveni, în final, sclavii ei.

F (continuând): Fizica particulelor subatomice pare a fi ultima încercare, disperată, a modernismului (iluminist) rațional (chipurile) și obiectiv (pe deasupra) îmbrăcat în haina empirismului pozitivist, de a salva PREDICTIBILITATEA științei, asumându-și până și riscul relaxării acestei predictibilități prin admiterea probabilității statistice. Încercare contrazisă chiar de efectul de superpoziție și de teorema lui Bell – demonstrată, repet și accentuez, prin experiențe (exterioare) deci obiective.

C.P.: Mai mult, această încercare cred că deschide, de fapt, tocmai ea, Cutia Pandorei a IMPREDICTIBILITĂȚII. Impredictibilitate care, nu o să obosesc a afirma, se manifestă, în prezent, din ce în ce mai virulent în existența noastră cea de toate zilele (empirică).

F.: Impredictibilitatea a condus la apariția unor teorii noi: cea a Catastrofelor cu „atractorii ei stranii" (R. Thom), a Sistemelor Disipative (Prigogine) și a Auto-organizării, a Haosului (James York, David Ruelle - F. Takens, Edward Lorentz), a Fractalilor (Mandelbrot) etc., care, explică, post-mortem, de ce s-a întâmplat ceva cu totul neobișnuit - numit, de obicei, o «singularitate» (de exemplu unele ruperi de simetrie din fizica cuantică, pentru că tot am vorbit atât despre ea), dar nu și care vor fi evoluțiile ulterioare și când anume - dacă nu cu exactitate, măcar statistic - se va mai repeta acel ceva. Pentru că tot a venit vorba: nici un futurolog nu a prevăzut căderea Comunismului! Ca să nu mai vorbesc de actuala criză economică mondială.

C.P. (nu mai are răbdare): Din prezentarea Logicianului și cea a Fizicianului am prins câte ceva care să mă ajute a face unele ipoteze în legătură cu cauzele care, din profunzime, fac să răsară așa numita «Condiție PoMo» (Lyotard) .

În primul rând că deși marota de bază a «raționalității iluministe» și anume «predictibilitatea», nu numai cea strictă dar și cea relaxată prin interpretări statistice, este complet dată peste cap și empirismul pozitivist a fost și el obligat s-o abandoneze, totuși el nu a renunțat, nici măcar în fizică, cu atât mai mult în alte domenii, atât «științifice» cât și «umaniste», la explicații preponderent «materialiste». Chiar și în psihologie, cu toate aparentele relaxări, umbra materialismului apare. Căci, la limită, chiar inconștientul (individual și colectiv) al lui Jung tot presupune un anumit «suport» material pentru a exista. Iar, ca să revenim la ceea ce ne interesează, PoMo nu vrea nici el, în ruptul capului, să renunțe la acest nivel «material». Și refuză cu încăpățânare să vadă că poate dincolo de acest suport ar mai putea exista «ceva» tot «real» deși nu în sensul «materialist» clasic. În schimb adoptă, chiar cu frenezie, lipsa predictibilității și o utilizează din plin; prin tot soiul de «inovații», care mai de care mai neașteptate și mai «originale» tocmai prin impredictibilitatea lor.

În al doilea rând, PoMo fură și își însușește, cu totul deformat și deviant, pe ușa din dos, faptul că omul poate interveni dictând condițiile unei experiențe externe și reușește astfel să schimbe «lumea»; se ajunge la un individualism exacerbat. Care merge mână în mână cu nihilismul și absolutizarea supra-omului nietzschenian.

În fine constat, cu surprindere, că parcă ce întrezăresc niște cauze – poate esențiale – care au dus la apariția maladiei «condiției postmoderniste». Precum și posibilitate de a putea decela, chiar dacă încă destul de vag, unele dintre caracteristicile convergente pe care, simt, că am putea pune mâna, ale oricărei abordări PoMo, indiferent de domeniul în care se manifestă (nu numai cel al artei). Și asta, în ciuda, de acum a celebrei ziceri a marii «specialiste» Linda Hutcheon; la care mulți cască gura, minunându-se de «profunzimea» gândirii autoarei care a emis-o: „Deoarece este contradictoriu și acționează chiar în interiorul sistemului pe care încearcă să-l submineze, postmodernismul….nu poate fi considerat o nouă paradigmă” .

G.M.: Cred că este de ajuns pentru azi. Propun ca data viitore să putem discuta, cât ne vor ține curelele, despre astro-fizică și corelarea ei cu empirismul pozitivist ajuns la limita limitelor în PoMo a cărui agonie tragic-comică – ironie negativă, sarcastică, auto-referențială – pare a nu se mai termina. Dar, propun, să nu pierdem din vedere concluziile, chiar și provizorii, pe care C.P. a încercat să le sugereze azi în legătură cu «condiția PoMo».

L: Și, poate, n-ar fi rău să intrăm, cât vom putea, și în intimitatea «paraconsistenței». Pentru că toate par (și chiar) se leagă.

G.M.: Toate la timpul lor.