Din arborii prea mici, cu frunzele lor ca din hârtie de orez, cu fructele albastre, în care stau ghemuite seminţele, vor germina spiriduşii cu genele purpurii, da, aşa se nasc ei, fără putinţă de tăgadă. Pur şi simplu, fiecare spiriduş cu genele purpurii s-a născut dintr-o răcoroasă, enigmatică sămânţă de arbore mărunt, cu fructele albastre încă mult mai mărunte, semănând cu gutuile căptuşite cu o bundiţă ingenioasă de puf, cu pulpa amărui-acrişoară. Câte o stea din marţipan în vârfurile piramidelor vegetale, mirosind a scorţişoară, discret şi fin, la fel de fin ca o undă spectrală. Şi trebuie să fim crezuţi pe cuvânt. Poate pentru că se apropie Crăciunul, şi nimeni nu ar spune nici cea mai mică minciună acum. S-ar supăra brazii moşului şi poate şi-ar pierde cetina în sufragerie. Inacceptabil, de neconceput. Takita ţine în mână o păpuşă de porţelan de Sevres, nu se ştie de ce pe deasupra ei trec păsări eterice, de abur, în tot acest timp spiriduşii cu genele purpurii sunt puşi într-o situaţie oarecum dificilă. S-au terminat bomboanele. De fapt acum ei se ţin cu mâinile de hăinuţele minuscule, care sunt totuşi cu câteva măsuri prea strâmte, şi ca să înţelegeţi îi vom desena. Aşa. Cu un creion şi neapărat foarte discret. Oare ce culoare au penele păsărilor de abur, ne spui tu, Takita? Chiar albe? Numai şi numai albe? Nu primim răspunsuri. Nu. E tăcută acum.

Nu ştiu de ce nu ai crescut tu, Takita, la cei douăzeci şi unu de ani ai tăi. Pari… O să mă cheme Nhor dacă spun cum pari tu. Şi se întâmplă aşa poate pentru că în mâini ţii mereu măcar o minge de plastic de la automatele cu jucării, dacă nu o figurină din ceramică albă, cu mustăţile verzi şi ochii trişti şi adânci, aşa cum sunt uneori ciuturile de pe cer din care scapă în toamnă ploile lungi, interminabile (fapt oarecum prea puţin semnificativ), aşadar un moşneag cu o bonetă roşie acoperindu-i ochiul stâng, ridat, îmbătrânit, care poate deosebi însă fiecare copil care îşi doreşte vată de zahăr sau orice altceva neapărat mai dulce sau mai uşor. Poate toate se întâmplă astfel pentru că te joci, la fel de ingenios ca o tânără pupilă, cu toate darurile pe care le primeşti de la automatele cu jucării, poate cu ceva încă mai uşor decât tine, pe sub norii ce niciodată nu vor primi numele de Nhor, ca al meu, cel din care curge în primăvară ultima zăpadă. Ştii tu?

Takita plânge acum. A murit o pasăre mare, albă, aproape de ea (foarte aproape), un om mare a luat-o şi a îngropat-o ca pe mirese. Aşa a păţit pasărea, nu avem putinţa de a lăsa acest adevăr deoparte.

Takita nu ştie ce sunt fluturii, deşi aproape toţi fluturii o cunosc foarte bine. În cei douăzeci şi unu de ani pe care i-a purtat la fel de demnă ca o foarte mică Anastasia, nu a văzut niciodată nici măcar un singur fluture. Unul nevăzut şi-a făcut culcuş în pupila ei şi de acolo a privit toţi ceilalţi fluturi vreme de douăzeci şi unu de ani. Takita se îngrijeşte de fluturele numit "fluturaşul", eh, aşa îl numeşte ea, în plus, ne vine cam greu să spunem, s-a învăţat să clipească mai des, ca să îl ocrotească sub pleoapa ei delicată. Cât despre sufletele mărunte ale fluturilor, ele plutesc mai diafan decât puful ce înveleşte păpădiile, însă nu prea avem voie să vă spunem exact cum, ne-ar certa salcâmii şi ar înflori acum, în prag de iarnă, când până la Crăciun vor fi fost doar câteva săptămâni. Cât despre "fluturaş", a aflat Takita, era unul orb, ochiul stâng i s-a dus la Dumnezeu care l-a prefăcut într-un mic arbore, cu frunzele ca din hârtie de orez, încărcat de fructe amărui-acrişoare, în care stau ghemuite seminţele şi, cum ştim deja, din ele vor germina spiriduşii cu genele purpurii. Aşadar, cam aşa s-a întâmplat cu fluturaşul nostru. O veche vioară, păpuşi, ceramică albă, pânze, şevalete şi pensule, toate din abundenţă, zăpăcesc şi cel mai fidel fluture, sau cei mai fideli, mă rog. Fluturii. Mai mulţi fluturi. Of. De acum ne vine cam greu să mai povestim. Aşadar mergem mai departe cu păcatul omisiunii.

Takita se pregăteşte acum de plecare. De fapt, acum îşi încalţă pantofiorii. Cu celălalt ochi rămas, fluturaşul o priveşte cu teamă. E roşu, Takita? Este roşu, pantoful? Takita este totuşi o infantă de 21 de ani, cataramele pantofiorilor s-au rupt de mult. Sau nu ştim noi? Credem că nu. Sigur ne înşelăm. O privim din nou. Părul ei ondulat îi atinge umerii mici, oare nu ţi-ar şedea mai bine cu zulufi ca florile de măr rubiniu, dragă Takita? Da, există pe undeva meri cu florile de rubin, sau, mă rog, purpurii ca rubinul, nici Nhor nu o ştie pe asta prea bine. Takita, tu ai părul roşcat? Tu eşti fata cu părul roşcat, tu, Takita? Nici acum nu primim răspunsuri. Poate ele vor veni mai târziu. Sau poate nici măcar când povestea Takitei va fi săvârşită.

Takita păşeşte acum pe prima treaptă. Ai zice că e oarecum mirată, spunem aceasta din cauza privirii rotunde, dar nu, e doar puţin speriată. Şi gata. Uite-o. A urcat deja în tren. Tot acest peisaj de fier poate părea puţin claustrofobic, însă, jurăm, aceeaşi mirare în ochii Takitei, voalată în spatele unei temeri inexplicabile. Hăinuţa ei ponosită, ochii din care au fugit fluturii, lăsându-i mari, albi, ca fata să nu perceapă neprielnicul. Aşa. Acum misterul a fost elucidat. Acum ştim unde se ascundeau fluturii. A rămas doar Orbul. Fluturele orb. Fluturaşul. Doar baretele roşii păstrează încă intactă vederea Takitei, asta până se vor rupe şi ele de tot.

Fluturii nu au voie să danseze în vagoanele ca nişte caramele cu preferinţe claustrofobice. Dar gata, haideţi să o mai privim puţin. Părul roşcat îi ajunge la umăr. Ceea ce ar fi vrut să pară o rochie, mult prea largă, ponosită, îi ajunge până deasupra gleznelor. Acum ochii ei au luciri de cafea ori de toamnă înnourată, pribeagă, şi, ştiţi, chiar este o dimineaţă ca de toamnă târzie, deşi se apropie Crăciunul. Nu ţi-este frig, Takita? „Puţin. Doar foarte puţin.”, răspunde ea.

Ishitu o priveşte o secundă şi se apropie de ea. A observat-o într-o secundă – ochii ei, acum cafenii, privirea rotundă, mirată. Şi gata. A şi prins-o în braţe. Descoperă talia subţire. Dar nu asta este cu adevărat important. Sărutul. Câteva secunde. Şi din baretele roşii, sângerii, se strânge o mare roşie, sângerie, care îşi cheamă înapoi fluturii, ca să îi dăruiască Takitei privirea brună şi îmbrăţişarea tandră a lui Ishitu.