ca o viperă îmblânzită
Dunărea se încolăcea sub genunchi. zăpuşeala. pescarii.
copiii alergând în pielea goală pe iarbă / caseta cu Bijelo Dugme
pe care tot satul o făcea poştă
pielea uscată îngropând nopţile în care învăţasem stelele
şi zodiile de vară

liniştea înghiţind cu poftă pieptul secătuit al unei mame
nici un timp. nici un anotimp. doar apa
până la gât
buturuga alunecoasă ca un dinte de lapte măsurând cerul
şi mâna ei – o fereastră imensă fără draperii
fără trecut

acum stau în mijlocul paşilor mei
iarba a crescut o ating cu vârful degetelor
copiii nu mai aleargă. buturuga. mâna ta
s-au pierdut în apa tulbure
ţin în palmă monedele scoase din noroi. mă descalţ
pământul se încolăceşte sub genunchi şi mă muşcă
ca o viperă neîmblânzită