era o căldură de mai. câinii îşi cărau blana cu burta lipită de stern.
recam încerca să-şi amintească un fragment din nietzsche. nu avea nimic altceva decât aparatul foto în mâna stângă. drumul parcă nu se mai termina. uneori se aşeza la trunchiul unui copac, să mai inspire umbră. ajunsă acasă, a făcut un duş rece.
peste câteva zile nimic nu mai părea la fel de real ca mai înainte. totul părea un scenariu bine regizat. păsările care cântau dimineaţa păreau false, cerul - fals, oamenii - nişte prefăcuţi.
în noaptea aceea nu a închis un ochi. a râs şi a plâns mult. dimineaţa, în ambulanţă, îşi amintea de plantaţiile de harbuji, îşi amintea că era bine, că totul era natural atunci, că nu se putea inventa o asemenea poveste. când a ajuns la spital, ploua mărunt. recam ţinea o mapă deasupra capului. înainte de a deschide uşa aceea de lemn, înainte de a atinge clanţa uşii, care o aşteptase atâta, s-a gândit doar la un poem mai vechi. s-a gândit să încerce limitele: "ei, şi ce va urma, hai să vedem unde mă duc", dar tot atunci s-a gândit că e o capcană tot ce se întâmplă, că a fost răpită, şi s-a grăbit să o ia înapoi. uşa a fost închisă între timp. astfel, s-a trezit în aer, sprijinită într-un maldăr de mâini. copiii ăia o cărau pe sus, au cărat-o până într-un salon gol, din dreapta. vreo zece oameni o ţineau de mâini şi de picioare. i-au injectat calmante în muşchiul piciorului stâng, pe care îl încordase grozav. i-au legat mâinile şi picioarele cu nişte cearşafuri şi s-au dus. în curând ochii lui kate recam vedeau totul în ceaţă. dar câteva ore bune a fost conştientă.
în salon mai era o femeie de vreo cincizeci de ani, care repeta întruna "sunt şi nu sunt mamă!", sărind de pe un pat pe altul. prin uşa deschisă a salonului se vedeau oameni care mergeau. uneori intra câte o femeie îmbrăcată în alb, câte o femeie cu vată în urechi.

ca o anestezie totală în cea mai fierbinte celulă a infernului au trecut zilele acelea de inconştienţă. kate nu şi-a amintit trezirea sau ce a văzut deodată. toate lucrurile, toţi oamenii şi tot ce i se întâmpla s-au transformat într-un abur, care abunda salonul acela cu un fel de moarte. fiecare om se simţea ca într-o junglă, fiecare lupta pentru sine. toţi stăteau ziua cu ochii în patru, să nu adoarmă, să nu se trezească cu mâinile goale.
o femeie sleită de puteri stătea cu o picurătoare la pat: "mariana, dă-mi apă, mariana!" îi spunea lui kate recam, care începuse să meargă, să se mişte încet. o alta, stând în rând, la cantină, avea mâinile tremurânde, tot corpul îi tremura. bărbatul cu fruntea lată tot femeie era: "am sânge albastru. sunt dintr-o familie regală. dar am o tumoare şi pot să leşin oricând, pot să leşin traversând strada... îl aştept pe fratele meu, fratele meu o să vină să mă ia, eu îl aştept". purta întotdeauna o batistă pe cap şi permanent ducea cu sine sacoşa galbenă, o sacoşă cu toate lucrurile personale. cerşetoarea dolofană, cu mâna stângă în gips, în permanenţă cerea de la alţii mâncarea lor, ruga să i se dea mâncare, clătinându-se de pe un picior pe altul. băgăreaţa cu tunsoare ciudată umbla din salon în salon, lăudându-se cu noua ei coafură, pe care şi-a făcut-o singură. avea o tunsoare îngrozitoare, dar toţi îi spuneau că arată bine. dezinhibata rusă găsea limbă comună cu toţi asistenţii medicali, dar pornea cele mai multe scandaluri. era adesea băgată în cămaşa de forţă. avea un glas şi o întruchipare bărbătească, făcând regulile pe acolo. kate recam nu a reţinut niciun nume de acolo. îi rămâseseră în minte numai imagini: o fetiţă cu pantaloni bej şi maniere brutale, fiica medicului, o altă fată de la internat, o babă care cânta melodii obscene, dansând, o şmecheră micuţă, cu cicatrici, de după un accident, care permanent nu-şi înghiţea medicamentele, o blondă rusă, prietenoasă cu kate recam. blonda aceea părea unicul om normal de pe acolo. mai erau o femeie care se plimba ore în şir desculţ, în cerc, o bătrână care se plimba mult, dar dintr-un capăt al coridorului în altul, fiind încălţată. bătrâna încărunţită, care stătea în pat şi rânjea la ceea ce se da la TV, chiar dacă nu era nimic amuzant acolo. într-o zi, se vorbea în cantină că bătrâna aceea încărunţită era să moară, că nu mânca nimic, dar medicii au salvat-o, băgându-i o bucată de slănină pe gât. femeia cu cârlionţi, ce avea un fiu venit din armată, femeia aceea uneori cânta serenade din fereastră, deranjând trecătorii: "domnule, opriţi-vă un pic, uitaţi-vă sus, domnule, fiţi amabil..."
kate recam se simţea o străină acolo, nimic altceva decât o străină, şi nu vorbea cu nimeni, nu s-a împrietenit cu nimeni. uneori, în orele de meditaţie, plângea, ascunzându-şi plânsul. inspira aburul morţii şi nu înţelegea, încă nu înţelegea în ce fruct năpădit de viermi a nimerit.

kate recam a trecut prin coridoarele infernului. a zăbovit acolo patru zile, într-o deplină inconştienţă, după care încă vreo douăzeci a stat sub uşi, încercând să o ghicească pe cea corectă. a încercat să o ghicească, răsucindu-şi intuiţia de somnambul. există un fel de finalitate în sângele lui kate recam, venele sorţii sunt mai puţin pronunţate decât venele ei. şapte nopţi s-a zvârcolit fără somn, ca dimineaţa să-şi măsoare cearcănele în oglinda bătrâneţii. fiecare om care s-a uitat în acea oglindă, şi-a uitat acolo o bucată de bătrâneţe. recam a desfăcut palmele ca să dea mai departe delirul, cu precădere, să dea mai departe luciditatea delirului. în oasele ei se dispersează agonica stingere îngenuncheată. cu temperamentul controlat, fără să producă vreo reacţie, se uita prin geam. când va dispărea lumina, vei fi şi tu expulzat.

când a ieşit de acolo, nu ştia dacă ceea ce îi sufocă fiinţa era ura sau întunericul. se uita cu dezgust în urmă, ca la un şobolan care a fost desfăcut fără anestezie, din care s-au scos toate mărunţişurile, mărunţişuri mai apoi afişate sub soare - nişe rufe murdare, întinse pe o sârmă ruginită. vroia să se debaraseze de imaginea aceea a trecutului, dar asta a devenit parte din sine. nici măcar automutilarea nu ar fi ajutat-o. senzaţia de pustietate, senzaţia de vid înăuntru, când ura umple fiecare firicel de suflet, când fiecare celulă explodează de dorinţa de răzbunare. o prăpastie întinsă între ceea ce a fost şi ceea ce este nu o lăsa să meargă mai departe, nu o lăsa să uite. câlcând pe iarbă, simţea doar cioburi sub picioare. nişte cioburi dureroase de amintiri. îi venea să-şi deschidă venele, tăind pe verticală, nu cum se face de obicei, să nu mai rămână şanse de supravieţuire. furculiţa încinsă, cu care întorcea omleta dimineaţa, îi venea să o ducă la ochi, să o stingă cu întunericul acela imens. să stropească obrazul cu sânge. când a ieşit de acolo nu avea vreun motiv să reziste sorţii de mai departe. nu a mai îndrăznit să se uite în oglinda spartă. unica motivaţie şi consecinţă din tot ce s-a întâmplat când timpul încă nu o luase razna. ar fi plecat cumva banal de pe lume, dar s-a gândit că nu a fost destul umilită, că nu au râs de ea destui oameni, că nu au arătat netacticos dar necesar cu degetul la felul în care mănâncă brânză cu morcov, cu carne, cu pâine din ambalajul de plastic, pe care scrie denumirea unui iaurt, cum mănâncă aşezată pe o bancă verde din parc, între oameni şi troleibuze. kate recam ar fi vrut să se răzbune pe cei care i-au ticsit în viaţă şi în deprinderi un sens unic de ratare. ar fi conceput ceva groaznic, ca în filmul the final, dar nu a avut desul sânge rece în venele ei prea dilatate, nu a avut atâta răutate în rănile şi acum deschise, nu a avut mania să facă realitate ceea ce se întâmplă numai în filmele horror. recam a fost doar o umbră. o umbră diformă. o umbră nedezlipită de pământ, ca un cadavru înţepenit pe asfaltul fierbinte de vară.

nopţile de după nu au fost deloc mai simple. lumea interioară îşi continua distrugerea, orice vietate zburătoare, oricât de minusculă ar fi, părea să poarte cu sine prea grele mustrări de conştiinţă. tot firescul a căpătat o imensă normă de artificialitate. în acele nopţi, fantomele trecutului încă mai bântuiau încăperile cu ferestrele lăsate deschise, ascunzându-se în ornamentul tapetelor. a ajuns acolo pentru a supravieţui. o jertfire în locul altei jertfiri. se uita prin fereastră la păsările care zburau şi cântau în voie, ea, kate recam, simţindu-se jigodia urâtă, care a fost închisă în colivie. curajul era un dezastru. curajul nu i-a adus nimic bun, când nu îi mai rămâneau scuze în buzunare. despre ce fel de salvare poate fi vorba, când poţi să te gândeşti numai la luciul unui cuţit?! infernul începea în fiecare dimineaţă. infernul începea în fiecare noapte. infernul nu făcea pauze şi nici nu se grăbea să iasă în concediu, când kate recam stătea ghemuită ore în şir, uitându-se lung la toţi acei oameni, care aveau şi ei motive pentru care au ajuns aici. se uita cu o naivitate copilărească, parcă aşteptând să coboare un înger şi să-i întoarcă viaţa de odinioară. fiecare dintre ei aştepta cumva un înger, dar unii şi-au pierdut speranţa. recam şi-a scos de mult toate măştile de pe faţă, şi-a descarnat întruchiparea dincolo de limită. şi-a murit toate zilele trăite într-o falsă identitate. i-a rămas doar frumuseţea revoltei, dorul de substanţa adevărată din sine. să nu exise neputinţa asta în oase, să poată adormi fără pastilă, să meargă pe drum şi să zâmbească, să nu mai primească cu atâta dezgust lumea care a zdrobit-o, care i-a dat carnea asta atât de grea, care i-a şters toate curcubeiele de pe cer şi i-a lăsat numai avioane.