Două săptămâni în cap, ca un ocnaş, unchiul Fedea a sfărmat piatra cu târnăcopul şi cu barosul, iar acum privea cu mândrie spre cele patru grămezi de piatră, pe care Grigore Lumei urma să le încarce în căruţă şi să le ducă de acolo. Unde va duce Grigore piatra?... Habar nu avea. Putea s-o ducă „la dracu-n praznic” sau „unde şi-a înţărcat mutul iapa” sau putea să n-o ducă de loc, unchiului Fedea îi era totuna! El îşi făcuse treaba, şi de acum încolo, binoclul e al lui.
– No, amu cucăru îi a mnieu! Da ce cucăr... cu şcătuie de ptiele şă cu încuietore de sier, aşe cucăr mai rar, nici nu-mi pare rău că am chirlopănit două săptămâni de nu-mi simt mânurile de la de la crampen şi baros până am zdrobdit patru mâgle de piatră, ’tui lompăul mamei mă-sii de treabă, – înjură unchiul satisfăcut.