Povestea continuă…
-Şi tu, care din personaje ţi-l arogi?
„E-o undă de ironie aici”...
-Vezi tu? Basmul ăsta e rupt din sufletul meu,dar...
„Dar”?
-… Dar a strâns tot ceea ce mi-e străin, acum, şi de care m-am debarasat. Nu-i neapărat necesar să mă pun în pielea unui personaj, nu-mi caut un model şi, în momentul de faţă, nu sunt nevoit să fac faţă vreunei crize datorită vârstei. Cel mult, e legată de trecutul meu zbuciumat, dintr-o lume ascunsă, când la suprafaţă eram tot timpul radios, proaspăt şi pozam o naivitate dezarmantă.
-Eu unul nu-mi complic viaţa în felul acesta.
-Te pomeneşti că te-ai săturat şi tu de viaţă. O simplifici până la zero acum, când ai nevastă şi copii! Şi după cum te ştiu, nici acum nu te ocolesc femeile.
-Ei, să fim serioşi! Nu doarme încă.
-E beznă…
Podul, cu bârnele și stâlpii lui de susținere pictați în cărămiziu de razele soarelui în devreme apus iernatic, apărat acum temeinic de vajnicul Mitică-Gonzo și ai lui, îmi ieșea încet din memorie. Aveam, deja, gândul în altă parte. Trebuia să ajung în București, acolo unde era, după cum se striga la televizor și radio, mare nevoie de mine. Mi se părea că trebuie neapărat să mă prind de roata istoriei, care se învârtea demențial în acele zile, fără teamă de forța ei centrifugă, că nu mi-aș fi iertat în tot restul vieții neimplicarea sau ascunderea dupa bârnele unui pod prea neimportant și prea apropiat.
Joi, într-un cabinet de țară. Dubla sală de așteptare a cabinetului doamnei doctor Negrea geme de bolnavi, iar asistenta le ține piept cu greu.
Domnul Rusu tocmai a intrat și se pregătește să arunce asupra asistentei un teanc de hârtii pe care nu știe exact ce scrie sau ce sunt, dar e fericit ca scapă de ele.
- Ați adus analizele? întreabă asistenta scriind într-un registru, răspunzand la telefon, îndrumând pacienții, fiind, în general, multifuncțională.
- Aa… Da. Da, sunt rezultatele. Cred.
- Dați să văd.
Pacientul i le pasează cu o figură gravă și se apleacă ușor deasupra asistentei, în așteptare.
- Poftiți, de la inimă. A zis domnu` doctor că nu merge bine.
- Da.. V-a prescris și tratament.
- … Că merge… Nu știu. Înapoi.
- V-a dat medicamente. O să fiți bine.
Presimțind că ziua aceea avea ceva neobișnuit, Alex intră pe poarta imensă a facultății cu senzația că iar va lipsi de la aceleași cursuri mai plictisitoare decât după-amiezile în care, dacă nu citea, pierdea vremea prin camera sa din P11, holbând ochii pe pereții igrasioși și ascultând cine știe ce post de radio cu muzică de doi bani. Senzația nu dură nici câteva secunde pentru că, înainte de a o lua pe culoarul care ducea către amfiteatru, Alex se hotărî subit să coboare scările ce duceau către subsolul unde abia se deschisese barul facultății. Ce feeling ciudat avusese când pășise prima oară în acea hrubă, numită bar, unde totuși nu puteai servi nici o băutură alcoolică, dar, mai presus de toate, nu puteai respira normal datorită fumului gros de țigară.
Comentarii aleatorii