În apartamentul strâmt, cu o singură cameră, pereţi soioşi şi un hol de intrare care arată ca după un bombardament nazist, Gicu şi Jana încearcă să se evite reciproc, sufocaţi de căldură. Blocul e situat într-un cartier mărginaş, construit în anii şaizeci special pentru muncitorii din combinat. Ea roboteşte prin bucătărie, în timp ce el soarbe un vin făcut cu siguranţă din pastile, cumpărat într-o sticlă de plastic de la moldovenii din aşa zisa piaţă „a ruşilor”. Toropit de căldură, ca o focă, cu burta pe dinafara pantalonilor scurţi de trening, lui Gicu parcă-i e lene să se mai întindă după sticla de vin. Ar striga-o pe Jana, însă şi de asta-i e lene... La un moment dat, prin mintea lui încetinită, un gând îşi face drum dând din coate.
O vale rîpoasă cu vegetație sălbatică, mărăcinoasă, mărginește drumul denivelat, plin de bolovani, care coboară spre satul de unde puține coșuri mai scot fum.
Doar turla bisericii proaspăt renovată anunță călătorii că și în condițiile în care te vei aventura să părăsești drumul cu pretenții occidentale, tot vei ajunge la o așezare de creștini, pașnică, civilizată. Satul nu se deosebește prin nimic de alte sate vecine, rămase pustiite în urma exodului noilor generații către alte meleaguri mai prospere. Doar cîinii hoinari și cîte-o pasăre de curte rătăcită, populează ulițele deșerte.
Nu ştiu ce m-a apucat, încă de dimineaţă, să trec pe străduţa de pe marginea apei. Să fi fost douăzeci de ani de când n-am mai pus piciorul prin acea parte de sat, devenită între timp stradă a oraşului, deh, ani mulţi de când pustietăţile de acum nu mai sunt animate de sentimentul de viaţă de atunci. De fapt orăşelul acesta s-a născut şi a crescut odată cu noi, cei optezeci, nouăzeci de inşi de acelaşi leat, care am alimentat cu material uman, două clase primare în şcoala din centrul vechi, de dincolo de pod şi două clase primare în şcoala din centrul nou, devenită mai apoi Oraşul Nou, de dincoace de pod.
Comentarii aleatorii