Petru era de când se știa el un om trist. Toata lumea și-a dat seama de asta din primele zile de viața, cum nu a plâns când a fost scos din pantec, ci doar s-a încruntat puțin și a căscat apoi, indifferent. Mai târziu, părinții și-au dat seama că era imposibil să-l faci să zâmbească, de rîs nici nu mai incapea vorba. Petru se uita cu aceiasi privire plată la jucăriile colorate înșirate pe noptieră, desene animate, pisoii tărcați ai bunicii, fluturii din grădină… ca și când lumea întreagă vorbea o limba necunoscută lui.
A fost odată o vrăjitoare tânără şi aparent extrem de fragilă. Mijlocul ei era subţire să o cuprinzi cu palma, iar toată ziua cânta. Ar fi dansat de dimineaţă până seara, apoi tot ar fi reuşit să zboare pe mătură noaptea întreagă. Avea magia în sânge. Cum începeau sclipirile primelor stele, cum o atingea în simţire prima rază de luna pe dată se transforma. Uita tot ce îşi propusese ca o fată normală, fără puteri deosebite.
În mod firesc ar fi trebuit să fie rea, însă era jumate -jumate şi bună şi rea. Pur şi simplu nu putea lua o hotărâre definitivă.
Căuta o undă de mișcare în gara singuratică; era în așteptarea unui dezastru revăzut în nopți de insomnie; dorea să simtă o boare din parfumul unei iubiri pierdute; își limita neîngăduita durere la o paloare a nepătrunsului său suflet; gusta din amintirea unor peregrinări clandestine în lumi secrete văzute alb-negru; construia noi labirinturi pentru o poveste despre al cărei creator nu știa dacă mai trăiește; credea că a dezlegat misterul unei crime comisă ,aparent, fără motiv; își afirma nevinovăția pentru victimele unei neînțelegeri și cugeta la necesitatea întoarcerii la o sală de așteptare de unde, de fiecare dat pornise într-o direcție ....
Un fel de poveste care nu are nevoie de diacritice.
Cineva, un copil, m-a desenat trist. Realitatea e cu totul alta, dar copiii au viziunile lor despre oricine.
Nu, nu sunt trist mereu, doar atunci… seara spre noapte, noaptea, la mijlocul zilei, uneori vara, deseori toamna, cam toate anotimpurile vin peste mine cu starea aia de imponderabilitate, de excludere, de repetare a uimirii de a nu percepe iluzia fericirii. Tot timpul meu e arondat superbei extinderi a futilului spre malul trecerii.
Se crapă de ziuă. În toate casele din oraș, oamenii îsi leagănă visele. La fereastra dormitorului, Dumitru privește, cu ochelarii în mână, dunga portocalie iscată înspre răsărit si cuprinde încet drumul împotriva amintirilor. Piciorul dureros îl duce pe undeva prin Rusia, cu gheață, foame și frig, și mai ales întuneric în care toate acestea se pierd, la fel cum se pierd și dimineața, curtea, copacii din depărtare, în lumina palidă a răsăritului.
Cred că e timpul să pun răsadurile de roșii în pământ, este suficient de cald. Întoarce încet capul înspre plăntuțele ieșite curajos din pahare de iaurt, cu fața înspre lumină, la adăpostul geamului. O armată verde așteaptă pe pervaz vara.
Comentarii aleatorii