Să fi fost prin șapteș`trei, după sărbătorile de iarnă, când își dăduseră drumu` nunțile - și câte două de-odată, ținând de duminică până marți. Pe-atunci, gardurile nu se vedeau din omăt și nimeni nu făcea antigripal.
De la o nuntă, din Vascanii de peste deal, prin troiene și viscol, se întorceau în miez de noapte, pe câmp, Maria și Ghiță Hohan. Dar acasă n-au mai ajuns niciodată. O săptămână-ncheiată au bâjbâit după ei sătenii
cu Mitriță, singurul lor fecior, răscolind omătul. “I-or fi mâncat lupii”, ziseră unii și s-au oprit cu toți din căutat. Doar lui Mitriță i se părea că-i aude tânguindu-se de sub troiene. Părăsit de ceilalți, mergea singur în lan și săpa omătul, iar în urmă vântul îl făcea neted, la loc.
...Poate că ar fi trebuit să mai treacă ore bune pănă să conștientizeze țeapa pe care o luaseră. Patru perechi de ochi lustruiau pereții, fără ca să se intersecteze între ele. Nici una dintre aceste perechi de ochi holbați și amețiți de alcool nu era dispusă să-si citească în celelalte propria rușine și teamă. Era singurul lucru care încă le mai ținea în lumină.
După discuții purtate în surdină, apoi reluate mai tare și condimentate cu tuse de apropo, după mai multe ocoluri încununate cu amabilul „pot să vă mai aduc ceva?”, ospătarul, dezlegat probabil de patron, se apropie de masa celor patru. Își drese vocea teatral.
– I-a numa’ uită-te la ele, ce frumoase sunt! Rotunjele, rumenele, proaspete-
prospeţele ca obrăjorii de pruncuţ abia născut şi nici urmă de vierme prin ele... Iar prostul de Mnihai Buturugă: «Fedea nu le culege, bată-te uiaga goală, că-s otrăvite şi o să pieri dracului!» Ba pe el să-l bată uiaga goală, mama lui de poltron! Că nu ştie nimic, din nas în gură – atâta ştie. Da ce... parcă stejărenii şi bârsănenii nu le culeg? Le culeg şi le mănâncă de le troznesc urechile şi n-au nici pe dracu, iar Buturugă una-două: «O să pieri!» Pieri-i-ar găinile-n Săptămâna Patimilor ca să umble în Joia Mare după ouă cu straiţa legată de gât ca pruncii, iar straiţa să i-o bată vântul, băierul să-i rupă gâtul de prostan! Auzi! «O să pieri!» Nu i-ar mai pierii mulţi înainte!
"Întotdeauna am evitat atenția directă a mulțimii..."
Întotdeauna am evitat atenția directă a mulțimii, întotdeauna am încercat să trec neobservat, să îmi suport existența departe de priviri iscoditoare… În primii douăzeci de ani am reușit, apoi a trebuit să mă privesc cu sinceritate și să recunosc că nu mă deranja atenția publicului în măsura în care m-aș fi așteptat, ba chiar –și aici recunosc cu stupoare- îmi făcea plăcere. Mă grăbesc, acum trebuie să încep cu începutul cu situația care m-a adus aici, va trebui să-mi mărturisesc întreaga vină care mă apasă și de care nu voi putea scăpa niciodată.
E târziu.
O sună mereu în ultimul moment, entuziasmat ca în fața unui cadou. O face sigur că ea va fi acolo. Și e. Când l-a refuzat prima dată, a fost șocat. De atunci o caută mereu, iar ea îl respinge mereu. De fapt asta caută, să-și dorească ceva ce nu poate avea. Trăiesc amândoi pe baza aceluiași sistem care le oferă o culme, pe care nu-și doresc să o atingă, pentru că și-ar pierde rațiunea de a trăi.
Urcă în mașina lui fără să știe exact de ce e acolo, dar e acolo cu totul, fără discrepanțe, fără dependențe lăsate în urmă. Fără urme. Doar ea. Radioul se aude în fundal, sau ea crede că e radioul. Dar nu e. E melodia, coincidența, într-o seară o ascultau în același timp. Au luat-o atunci ca pe un semn, și-au învățat în general să se agațe de orice…
Comentarii aleatorii