Apă minerală şi puţin vin. Poate mai mult vin. Un sfârşit de zi relaxant. Alexandra citeşte o carte în pat. Am nasul înfundat. 30 de ani. Uneori, nu astăzi, vinul nu are gust. Mâncarea mi se lipeşte de măsele şi nu simt ce mănânc. Nu astăzi. Tocmai ce am devorat o friptură de vită în sânge cu un sos de piper delicios. Ce bucuros sunt după ce mănânc. Bunica mea spune că dragostea trece prin stomac. Aşa e.
– Sfântă Născătoare Fecioară Mamă, Curată-Preacurată şi Neprihănită Marie, – se ruga în genunchi, unchiul Fedea, cu mâinile întinse spre icoană. –Îndrum-o Măicuţă spre fapte bune şi dă-i înţelepciune şi minte limpede ca să pună horincă pe masă. Dacă nu pune uiaga de litru, batăr o ueguţă de jumate. S-o ‘căpăţânat mărhoia de babă şi pace! Frământa-o-ar guta şi frasul s-o frământe!... Priveşte şi Tu Precisto ce masă bogată!... Mai ceva ca la domnul advocat Ignat.
Se lăsase noaptea. O noapte senină și liniștită ca sufletul unui copil. Satul dormea în îmbrățișarea dealurilor ce-l înconjurau. Peste tot era liniște. Până și apa adormise în pârâul care șerpuind, îl împărțea în două. Stelele se scăldau vesele în apa limpede sub peretele stâncos al Dealului Alb care se înălța impunător deasupra satului, iar luna se prefăcu în punte de argint, necălcată de picior de om, peste pârâu.
La poalele Dealului Alb, în locul unde pârâul se despărțea de stâncile sale, evreii își construiseră o sinagogă, pe care pravoslavnicii din sat au denumit-o ”Galilee evreiască”. Tocmai de la această ”Galilee” pornea o potecă abruptă care urca până în vârful dealului.
Își muta corpul de pe un picior pe celălalt bălăngănindu-și mâinile grele ca niște haltere. Nu privea înainte de teamă ca trecătorii să nu observe că are privirea tulbure, deși oricine ar fi văzut imediat că nu era în stare nici să se mențină în linie dreaptă, darmite să mai și meargă coerent. Nu mai ținea minte unde fusese: la Monza, pe Splai, sau la Oceanul de rom, pe lângă Tineretului. Acum putea să deseneze ceva pe cer, nimeni nu se împotrivi când schiță câteva tușe, cu mîna liberă, deasupra capului, pe albastrul aproape imaculat al cerului. "Uite, vezi, ce pasăre mișto, ce cioc!" îi spuse tipei care trecu mai repede prin dreptul lui și schiță o grimasă de oroare.
Niki Șpaclu - zis Stupido- stătea. Nici el nu știa de ce dar stătea. Îi plăcea să audă cum timpul trece peste el ca un nisip fin. Iar el era calcanul. Așa se imagina. Iar statul era bun. Nu se încurca în sine cînd trebuia să înțeleagă ce se petrece în jur. Nu că ar fi înțeles ceva dar astfel nu era deranjat de propriile-i gînduri ca de niște tentacule uriașe încolăcindu-se peste creier. Avea imaginație, nu glumă. Așa îi spusese cineva odată. Și crezuse. Îi picase așa de bine încît crezuse pe loc. Și de atunci era fericit. Credința asta îl făcea fericit. Mai ales cînd nu mai trebuia să întrebe pe nimeni dacă era adevărat sau nu. Pentru că dacă ar fi întrebat atunci ar fi însemnat că nu crede. Iar credința era vitală. Așa că nu își tulbura propriile ape cu alte tentacule neavenite.
Comentarii aleatorii