Zorii găureau încăpățânata cazemată plumburie a cerului iar luminile stâlpilor piereau monoton. Asfaltul strălucea straniu prin pojghiță timidă apărută peste noapte
Forfota lumii încă se lăsa așteptată când bărbatul primi nepregătit tăișul aerului în adâncul pieptului. Se opri o clipă în dreptul scării, își ridică inghesuindu-și sub barbă gulerul paltonului pensionat, tuși scurt, teatral, și traversă străduța creață din fața sa.
Avea un mers lent și apăsat, pesimist. Se opri brusc, în dreptul unui chioșc muribund sub imperiul ruginii.
- ‚Neața, poete! Matinal. Ca de obicei. Și după cearcănele tale, îmi spui că iar ai păzit noaptea.
Vânzătorul răse zgomotos ca după o strașnică glumă privind cum bărbatul numit „poet” își percheziționa frenetic buzunarele.
Aici a murit mireasa, la crucea ei muriră și 12 bărbați. Rochia albă, brodată cu paiete și iluzii s-a umplut de sânge. Prințul cu floare în piept a murit și el. Sunt ani buni de atunci. Accidentele nu sunt un produs al globalizării, al capitalismului, nici măcar al epocii vitezei. Accidentele sunt de când lumea și pământul, doamnelor și domnilor. În locul în care a dispărut pentru totdeauna, fără a mai afla ce înseamnă ”împreună, la bine și la rău”, cineva a înfipt o cruce. Carnea pământului – străpunsă de fier. Trupurile – străpunse de fiare. Crucea privește de pe marginea drumului, prin ochii lor – cele două poze decolorate, din ceramică. Privește și îi alege. Pe ei, pe cei care mor în accidente la fel de stupide, la fel de tragice.
sîmbătă după paşti Lina s-a dus pe vale să mai stea şi ea de vorbă cu tac’su Drie.
ajunsă în cimitir a luat trei cărămizi spoite cu var le-a pus una peste alta şi s-a aşezat pe ele îndesîndu-şi fusta între picioare. că să vezi mă tată aşa că să vezi tată pe dincolo că nu ai mai venit şi tu pe la noi că Mărin a spurcat şapte fete mari că acum trăieşte cu Filofteia să o arză focul şi pulberea pămîntului să se pună pe ea şi nu Mărin al meu că cîr că mîr. şi la fiecare vorbă Lina mai rupea un fir de troscot – Filofteia haţ Mărin haţ tată haţ uite aşa na!
"Întotdeauna am evitat atenția directă a mulțimii..."
Întotdeauna am evitat atenția directă a mulțimii, întotdeauna am încercat să trec neobservat, să îmi suport existența departe de priviri iscoditoare… În primii douăzeci de ani am reușit, apoi a trebuit să mă privesc cu sinceritate și să recunosc că nu mă deranja atenția publicului în măsura în care m-aș fi așteptat, ba chiar –și aici recunosc cu stupoare- îmi făcea plăcere. Mă grăbesc, acum trebuie să încep cu începutul cu situația care m-a adus aici, va trebui să-mi mărturisesc întreaga vină care mă apasă și de care nu voi putea scăpa niciodată.
Comentarii aleatorii