Niki Șpaclu - zis Stupido- stătea. Nici el nu știa de ce dar stătea. Îi plăcea să audă cum timpul trece peste el ca un nisip fin. Iar el era calcanul. Așa se imagina. Iar statul era bun. Nu se încurca în sine cînd trebuia să înțeleagă ce se petrece în jur. Nu că ar fi înțeles ceva dar astfel nu era deranjat de propriile-i gînduri ca de niște tentacule uriașe încolăcindu-se peste creier. Avea imaginație, nu glumă. Așa îi spusese cineva odată. Și crezuse. Îi picase așa de bine încît crezuse pe loc. Și de atunci era fericit. Credința asta îl făcea fericit. Mai ales cînd nu mai trebuia să întrebe pe nimeni dacă era adevărat sau nu. Pentru că dacă ar fi întrebat atunci ar fi însemnat că nu crede. Iar credința era vitală. Așa că nu își tulbura propriile ape cu alte tentacule neavenite. Dimpotrivă, stătea tot mai mult. Și astfel statul și absența întrebărilor îi făceau bine. Mult bine. Uneori zîmbea, ce puțin este nevoie pentru ca să faci pe cineva fericit. Dar imediat își spunea că el chiar avea imaginație. Și asta nu era doar imaginația cuiva. Uite ce joc de cuvinte scosese. Să mai spună cineva că nu are imaginație. Cînd stătea, și stătea des, imaginația lui își lua zborul ca un porumbel. Îi plăcea ideea asta cu porumbelul. Avea puritate și vigoare. Așa ca și imaginația lui. Iar imaginația zbura și zbura pînă cînd ajungea undeva departe sus. Nu știa ce făcea ea acolo sus dar asta avea foarte puțină importanță. Nu se întreba niciodată și nu se tulbura cu astfel de gînduri ca niște tentacule uriașe. Stabilise chiar o regulă. Gîndurile trebuie să fie transparente sau cel puțin albe în proporție de 95% ca să le acorde atenție iar întrebările trebuie să vină întotdeauna cu un răspuns sigur și fără implicații negative. Dar mai ales nu trebuiau să îl facă să se miște din loc. Mișcarea era opusul statului. Iar statul era bun.