Personaje: Eusebiu, Amanda, Virgil, Tudor, Domnul Profesor, Igor,

Pe scenă se află o masă şi nişte scaune. Un om sta în poziţie de fetus (Domnul Profesor), o femeie desenează la şevalet (scenografa, Amanda) şi un rus (Igor) care cântă la o chitară pe un scaun. Acesta din urmă stă cu scaunul chiar lângă Domnul Profesor. În scenă intră agitat un tânăr (actorul, Eusebiu).

Eusebiu: (către cei din cameră) Ce s-a întâmplat? Unde e?

Nimeni nu pare dispus să-i răspundă şi nici acesta nu-l observă pe profesor.

Eusebiu: (către scenografă) Ce faci? Unde e?

Amanda: (pictează în continuare nedisturbată de acesta) Vezi să nu calci pe el...

Eusebiu se uită în jur şi-l observă pe profesor. Vrea să se repeadă către acesta dar rusul din chitară dă câteva sunete ameninţătoare şi-l face pe Eusebiu să se uite către el.

Eusebiu: (către rus) Ce vrei?

Rusul îi răspunde în rusă.

Eusebiu: (către Amanda) Ce se-ntâmplă aici? (către Domn Profesor) Domn’ profesor!

Amanda: Profu’ vrea să moară.

Eusebiu: Ce?

Rusul se aşează la loc pe scaun şi-şi continuă cântarea la chitară.

Amanda: Vrea să moară. Ce n-ai înţeles?

Eusebiu: (agitat) Cum?

Eusebiu iar vrea să se aproprie de profesor dar rusul face acelaşi joc şi-l opreşte pe acesta.

Eusebiu: (către Amanda) Cine-i ăsta, mă?

Amanda: Vecinu’ de la patru...

Eusebiu: Cine?

Amanda: (se opreşte o secundă din pictat) Da’ tu nu pricepi din prima, vrei de fiecare dată să-ţi repet...

Eusebiu: Ce să pricep? Ăsta pe care nu l-am văzut în viaţa mea (arată către rus) zdrăngăne lăuta, tu dai din pensulă aiurea iar domn’ profesor stă întins pe jos în frigu’ ăsta...

Rusul zice ceva în ruseşte.

Eusebiu: (către rus) Înţelegi ce zic?

Rusu’ nu-i răspunde. Eusebiu se aşează pe un scaun.

Eusebiu: Domn’ profesor! ... Domn’ profesor!...

Amanda: (calmă) Mă, da’ căpos eşti, nu înţelegi că vrea să moară...

Eusebiu: (nemulţumit) Hai termină cu prostiile astea, să chemăm salvarea, a păţit ceva?

Amanda: Citeşte şi tu hârtia de pe masă...

Eusebiu se uită pe masă şi vede o foaie. O ia şi începe să citească cu glas tare.

Eusebiu: Testament, azi 15 februarie... (către Amanda, speriat) azi nu suntem în 23?

Amanda: Ba da.

Eusebiu: (dă din cap dezaprobator la replica Amandei)... ok, azi 15 februarie, eu, Constantin Pătroi, fiul lui Mitică şi al Catrinei, în deplinătatea facultăţilor mintale am hotărât
următoarele: la vârsta pe care o am consider că sunt destul de matur să decid ptr. mine însumi ce este mai bine, aşa că m-am hotărât să mor. Nu este o decizie luată în pripă, pur şi simplu cred că am trăit destul, am obosit şi sunt plictisit de dimineţile neîncetate şi de serile mereu prezente. Moartea mea reprezintă decizia unui om liber, sau cel puţin care are senzaţia că este liber, eu fiind destul de viciat şi ancorat în mizeria înconjurătoare. Gata, am făcut ce era de făcut, e timpul să plec, trebuie să părăsesc scena în aplauze şi nu cred că mai pot da nimic...de fapt nu mai am cui da… (către Amanda) tu ai citit asta?

Amanda: Da...

Eusebiu: (nervos) Lasă dracu’ pensula aia şi vorbeşte cu mine, nu-mi mai răspunde în doi peri...

Amanda: Citeşte mai departe...

Eusebiu:... (începe să citească) Trebuie precizat cum vreau să mor. Dacă de luare mea fiinţă nu m-a întrebat nimeni nimic, de moarte, în schimb, vreau să fiu în totalitatea drepturilor mele ca individ. (lasă testamentul pe masă, se ridică în picioare şi se îndreaptă hotărât către profesor, dar îi sare în faţă rusul)... vrei scandal? Amanda vine între cei doi. Îi dă cu pensula pe faţă lui Eusebiu murdărindu-l de roşu pe frunte.

Amanda: Cocoş, de ce nu vrei să citeşti testamentul până la capăt... de ce te grăbeşti?

Eusebiu: (către profesor) Domn’ profesor asta-i o probă ceva, vă jucaţi?

Amanda: (se întoarce la şevaletul ei) Citeşte, citeşte...

Eusebiu se aşează pe scaun şi ia din nou testamentul în mână.

Eusebiu: Am să-i rog pe toţi cei care vor veni în casa mea în perioada următoare şi probabil mă vor găsi întins pe jos să nu mă deranjeze, am vorbit deja cu Igor (ridică ochii către rus) să-mi fie luntraş şi cu a lui chitară să-i împiedice pe toţi cei care vor vrea să interacţioneze cu mine. Primul care va veni la mine dintre discipolii mei voi dori să picteze pe şevaletul pregătit din colţ tot ce va vedea că se întâmplă aici şi să-mi respecte prima dorinţă, să nu mă deranjeze. De lăsat, nu am ce lăsa în afară de orele petrecute împreună care sper că au transformat oameni sau cel puţin i-au mai conturat puţin. Gata, nu mai pot, nu cred că mai am tuş în minte să mai trasez ceva, mai bine plec şi vă las… nu, nu mai am totuşi o ultimă dorinţă...

Eusebiu se uită pe spatele hârtiei să vadă dacă mai e scris ceva după care se uită pe masă după altă foaie.

Eusebiu: (către Amanda) Păi... care e?

Amanda: (zâmbeşte) Nici nu-ţi dai seama cât de mult mă bucur că am venit prima, eu sunt pictoriţa, voi...

Eusebiu: (zâmbeşte ironic) Nu... îţi spun eu ce întâmplă, e o lecţie, e un scenariu iar tu eşti naivă şi ai intrat într-un joc pe care nu-l înţelegi.

Amanda: Unu’ la mână, dacă îmi mai vorbeşti impertinent dau cu tine şi cu tupeul tău de actoraş de pământ de nu te vezi, doi la mână sunt aici de 2 zile...

Eusebiu: (se agită din nou, se ridică în picioare) Mai, oamenilor aţi înnebunit, cum să-l lăsăm să moară? (se duce către Igor, rusul) Ivane, lasă-mă să văd dacă mai are puls...

Amanda: (îl întrerupe) Igor...

Eusebiu: ... (către rus) Scuză-mă, Igore, hai să vedem ce-i cu omu’ ăsta...

Rusul cântă impasibil la chitară şi zice ceva în rusă.

Amanda: A zis că nu se poate şi că trebuie să-i respectăm ultimile dorinţe...

Eusebiu: (către Amanda) Bine, bine da’ spune-i... (mirat) da’ tu de unde ştii ce zice?

Amanda: Pentru că înţeleg...

Eusebiu: Ştii bulgăreşte?

Amanda: Ruseşte, am făcut masterul de scenografie la Moscova 2 ani...

Eusebiu: (se aşează pe scaun) Şi eu ce fac pentru el?

În scenă intră Tudor (regizorul de film). Are în mână două sticle de vin roşu.

Tudor: Amanda unde-s paharele?

Eusebiu: (bucuros că îl vede) Domnul Vişan, ce faceţi? (se ridică de pe scaun)

Tudor: (către Eusebiu) Tinere artist, cu ce ocazie ne onorezi cu prezenţa?

Eusebiu: (mirat) Cum n-aţi aflat de domn’ professor? (arată spre acesta)

Tudor: Ba da ...

Eusebiu: Şi cum? Ce facem?

Tudor: (bine dispus) Bem... (către rus) Ilici adu paharele!

Amanda: Igor! Şi nu e aici să ne aducă paharele...

Tudor: (către Amanda cu o privire vinovată) Te-ai gândit să faci nişte dreptate… (către rus) Ivane scuză-mă…

Eusebiu: (agitat) Eu nu înţeleg nimic… chiar nu cheamă nimeni salvarea?!

Tudor: (se aşează pe scaun, către Eusebiu) Fii bun şi adu tu paharele, te rog…

Eusebiu se conformează şi iese din scenă. Dă din cap dezaprobator.

Amanda: Ai luat demisec?

Tudor: (ţipă către Eusebiu) Adu şi tirbuşonul, te rog… (către Amanda) demisec cum îi plăcea domnului profesor…

Amanda: (cu vocea mai scăzută) Crezi că mai trăieşte?

Tudor: (dă din umeri) De unde să ştiu, nu vezi că nu ne lăsă rusu’ nici pulsul să i-l verificăm.

Rusul spune ceva pe limba lui.

Tudor: (către Amanda) Ce-a zis?

În scenă reintră Eusebiu cu paharele în mână.

Amanda: N-am reuşit să înţeleg…

Eusebiu: (entuziasmat) A vorbit domn’ profesor?

Tudor: Ai adus şi tirbusonu’?

Eusebiu: Mi-aţi zis de pahare…

Tudor iese după tirbuşon.

Eusebiu: (către Amanda) A vorbit?

Amanda: Nu, mă, a zis ceva Igor da n-am înţeles.

Eusebiu: N-ai zis c-ai făcut facultatea la ruşi?

Amanda: (enervată) Masterul, şi n-au fost decât 3 luni…

Reintră Tudor cu tirbuşonul în mână.

Tudor: (bine dispus) Hai să bem, să bem, să bem…

Iar zice ceva rusul.

Tudor: (către Amanda) Ai înţeles ce-a zis?

Amanda: (ezită)… Da şi nu…a zis ceva că… n-am înţeles… (îi spune ceva rusului pe limba lui).

Acesta râde după care silabiseşte câteva cuvinte.

Amanda: (către Eusebiu şi Tudor) A zis: să bem, să bem, să bem, până nu mai putem.”

Tudor: (dezamăgit) Asta-i tot… zdrăngăne chitara aia şi în loc să bage şi el un aforism, un adevăr, o înţelepciune în limba lui Dostoievschi, el face rime?

Amanda: Asta a zis, eu ce vrei să-i fac?

Tudor: Şi n-ai înţeles o rimă din prima, n-ai lucrat la Kiev?

Eusebiu: A stat doar 3 luni…

Tudor: (către Eusebiu) Ce?

Amanda: (se răsteşte la Tudor) Am făcut masterul la MOSCOVA şi dacă nu-ţi convine, nu mai traduc nimic….

Tudor nu mai zice nimic şi desface sticla de vin.

Eusebiu: (mirat) Dumneavoastră chiar vreţi să bem?

Tudor: (meştereşte la sticlă) Tu nu vrei?

Eusebiu: (se ridică hotărât în picioare, cu voce gravă) Nu, e clar: (se uita pe rând la cei prezenţi) Doamna scenograf, domnule regizor, rusule, aţi tâmpit cu toţii, eu mă duc să chem Poliţia, voi îl lăsaţi pe domn’ profesor să moară!

Tudor scoate dopul sticlei care produce zgomot.

Tudor: (serios, îi întinde testamentul de pe masă) Ai citit asta?

Amanda: L-a citit da’ pare că nu vrea să priceapă…

Rusul baga un accent din chitara.

Tudor: (către rus) Tu înţelegi româneşte?

Rusul nu-i răspunde.

Tudor: (către Amanda) Pricepi, mă?

Eusebiu ia foaia de pe masă şi o mototoleşte.

Eusebiu: Am citit-o şi e o prostie!

Tudor: (către Eusebiu) Tu cum vrei să fii înmormântat?

Eusebiu: … Nu m-am gândit… incinerat!

Amanda: (curioasă) De ce?

Eusebiu: (cu jumătate de voce) Sunt claustrofobic…

Tudor: (calm şi liniştit) Bun aşa, şi dacă tu ai lăsa asta cu limbă de moarte iar copiii tăi, să zicem, o să te bage intre scânduri şi o să-ţi bata cuie să te izoleze după care îţi vor da drumu’ în pământ sub nivelul mării…

Eusebiu se aşează uşor pe scaun.

Tudor: Acceptă! E dorinţa lui!

Eusebiu: (mai domolit) Da’ m-a învăţat tot ce ştiu, mi-a fost… îmi e drag!

Amanda: Atunci respecta-l!

Eusebiu: (hotărât, se ridică de pe scaun) Nu mai plec de aici până nu se duce … dincolo….

Se îndreaptă spre domn profesr şi vrea să se aşeze lângă el pe jos dar rusul se ridică şi face acelaşi joc de opoziţie pe accente de chitară.

Tudor: (se ridică şi-l ia de braţ pe Eusebiu) Vino, mă, şi
stai la masă, respectă-l, respecta-i procesiunea, că n-a scris acolo că vrea să muriţi amândoi (îl conduce pe Eusebiu la loc pe scaun iar discuţia dintre ei pare mai degrabă o convorbire actor-regizor) Tu eşti acum aici iar domn’ professor o să-ţi simtă prezenta, gândurile, nu fă tuşe groase, să ne bucurăm simplu şi sincer de el, nu crea un personaj, e de ajuns să simţi… Tudor îl aşează pe Eusebiu pescaun şi se aşează şi el.

Amanda: Ce frumos ai vorbit regizore, parcă îmi vine şi mie

să mă opresc din pictat.

Tudor: Nu, tu fă ce a zis maestru’… (toarnă vin în pahare)

Se ridca şi dă fiecăruia câte un pahar inclusiv rusului. Amanda plimba vinul prin pahar să-i simtă buchetul, Tudor ia o gură mare pe care o înghite cu nesaţ, rusul da paharul pe gât ca pe apă iar Eusebiu toarnă puţin vin pe jos.

Amanda: (înspre profesor) N-aveţi gusturi rele…..

Tudor vede ca rusul a terminat paharul dintr-o înghiţitură.

Tudor: (către Amanda şi Eusebiu, cu voce scăzută) Asta îl bea ca pe apă şi eu am dat 5 milioane pe sticla…..

Eusebiu: (retoric) Ştiţi ce-i ciudat?..... Acum cred că o săptămâna am vorbit cu domn’ profesor şi mi-a zis că şi-a pierdut creaţia... Normal că n-am înţeles ce a vrut să zică, şi după mi-a spus că vrea să-şi caute ideea în lumea sufletelor pierdute…

Tudor: (ironic) Probabil că nici asta n-ai înţeles la ce se referă…

Amanda: Lasă-l, măi…

Rusul începe să-l acompanieze cu chitara. Lumina se stinge de pe celalalte personaje şi rămâne doar pe Eusebiu.

Eusebiu: Mi-a spus că a intrat într-o clădire care mirosea
a toamnă iar zgomotul paşilor lui grăbiţi ce răsunau cu ecou în holul rece îi ascuţeau toate simţurile. Avea impresia că, dintr-un moment în altul, cineva îl va împinge de la spate şi-i va pune piedică, îi şi vedea pe toţi cum râd pe seama firii lui poticnite. A intrat în prima încăpere din faţa lui unde roşul şi verdele erau nuanţele dominante, totul aducea a bar irlandez iar aerul era înţepător de la mirosul berii la butoi. La bar, pe scaunele înalte stăteau toate ideile lui pierdute şi ale altora, unele erau transparente, altele vineţii, niciuna nu inspira creaţie dar musteau… La o distanţă de nici doi metri de el era un domn înalt şi prezentabil, a bănuit după costum că ar fi om de afaceri sau oricum într-o funcţie de conducere dar totuşi ce cauta în salonul minţii lui? S-a apropriat de el, era bucuros că rămăsese singur iarăşi zăvorât în salonul împuţit. L-a salutat respectuos dar acesta nu i-a răspuns. Şoptea ceva, a crezut că vorbeşte cu el, aşa că a mai făcut câţiva paşi ca să-l înţeleagă….”În oceanu’ Pacific, am găsit un peşte mic şi pe coada lui scria”… N-a intels ce făcea şi, când se pregătea să-i vorbească din nou a simţit cum cineva îl trage de haina. S-a întors brusc şi răsărind din întuneric s-a conturat lângă el silueta unui tânăr la vreo 20 de ani, cam neîngrijit care şi-a lipit buzele de urechea lui şi i-a şoptit pe un ton mustrător să nu-l deranjeze pe domnul de lângă el pentru că face selecţie.

Lumina se reaprinde pe toată scenă.

Amanda: Selecţie? Ce fel de selecţie?

Tudor: Selecţie de idei, le-a pierdut pe ale lui şi alege unele nerevendicate...

Eusebiu: (surprins) V-a povestit şi vouă?

Lumina iar cade pe scenă şi se aprinde doar pe domnul profesor care începe să vorbească şi se ridică de jos.

Domnul profesor: Sigur nu i-am lăsat tânărului o impresie prea bună pentru că reacţia mea la cele auzite nu a fost una tocmai normală... ştiu doar că am rămas câteva secunde cu o grimasă tâmpă, aşteptam să-mi spună că glumeşte însă când am văzut că mă priveşte mirat m-am întors brusc şi am plecat. Mai târziu am înţeles în ce situaţie disperată era domnul în costum însă pe moment ceea ce auzeam era peste capacitatea mea de înţelegere... de fapt ceea ce simţeam era panica de a nu ajunge şi eu în aceeaşi situaţie de a trăi cu idei care nu erau ale mele. Am bâjbâit vreo cinci minute haotic prin încăperile slab luminate ale clădirii cu miros puternic de igrasie; întotdeauna mi-a fost frică de întuneric şi mai mult de atât mi-a fost frică să stau singur, să fiu singur… chiar şi acum la vârsta mea râd prietenii de firea mea ciudată... Am ajuns pe un coridor cu foarte multe uşi închise. Pe partea dreaptă şi după vreo câţiva paşi, pe la a patra uşă am auzit pe cineva plângând. Am bătut încet, plânsul s-a oprit brusc şi uşa s-a deschis.

Un reflector se aprinde brusc pe Amanda care plânge. Domnul profesor îşi trage un scaun şi se aşează lângă ea.

Domnul profesor: (către public) Niciodată nu am ştiut cum să reacţionez în situaţii ca asta… parcă aveam mâinile legate…
Amanda mai plânge preţ de câteva secunde după care se
întoarce spre domnul profesor.

Amanda: (pe un ton cald) Trebuie să vă fie greu, nu?

Domnul profesor nu zice nimic. Amanda îi ia mâinile şi începe să i le mângâie. Domnul profesor începe să plângă.

Amanda: (către domn’ profesor): Nu mai plângeţi, o să fie bine şi eu sunt în aceeiasi situaţie…

Domnul profesor: (plânge) Tu?

Amanda: Cred că e contagios.

Domnul profesor: (se opreşte din plâns) Ideile nu fac rău...

Amanda: Când sunt prea multe trebuie să te închidă, să le selectezi (acelaşi ton scăzut) altfel poţi muri…

Domnul profesor: Cum să mor, eu le-am pierdut pe toate, mi-am pierdut motivaţia, mă simt sec! Vreau să le găsesc… le-am pierdut, le-am piedut pe toate… dracu’ ştie unde sunt…

Amanda: Nu, doar dumnevoastră ştiţi!

Lumina se stinge de pe Amanda iar Domnul profesor se ridică de pe scaun.

Domnul profesor: Când am părăsit cameră luminată am simţit că mă prăbuşesc. Eram în acelaşi punct de unde plecasem (se aude plânsetul doamnei din cameră). Treceam dintr-o cameră în alta dar nici urmă de sufletul meu, doar voci stinse şi umbre grăbite mă făceau să mă opresc din când în când. Cu cât înaintam însă, vocile deveneau din ce în ce mai puternice şi erau acum singura mea busolă până când am ajuns în faţa unei uşi mari de lemn care adăpostea un vacarm îngrozitor. Am urnit-o cu greu şi am păşit într-un amfiteatru cu pereţii tapetaţi în vişiniu întrerupţi din loc în loc de motive florale albe. Din tavanul imens atârnau candelabre iar scaunele căptuşite erau toate ocupate. Nimeni nu îmi observa prezenţa, nici măcar o privire nu s-a întors în momentul în care am intrat. Ciudat, dintr-o dată, se făcuse linişte şi toţi erau concentraţi. Cortină a fost trasă şi a dezvăluit scena pe care se aflau trei domni, mai în vârstă, îmbrăcaţi foarte sobru, de fapt îmi părea că purtau toţi aceleaşi haine. Un reflector îl luminează pe Eusebiu.

Domnul profesor: (către Eusebiu) Ce se întâmplă aici?

Eusebiu: (pe un ton rece) Sssst, începe licitaţia!

Îi întinde domnului profesor nişte hârtii. Lumina se stinge de pe Eusebiu.

Domnul profesor: Mi-a dat pliante, pliante lucioase cu idei ce vor vândute iar în dreptul fiecăreia era trecut preţul. Nu am fost uimit de sumele uriaşe care se licitau ci de cât de nefericiţi trebuie să fi fost cei ce le cumpărau şi în aceeaşi măsură cei care le vindeau... însă un lucru este cert... de aici puteai pleca cu o idee mare. (Domn profesor se reaşeză la loc în poziţia fetusica de la început de pe duşumea) M-am hotărât să părăsesc salonul, acum mult mai liniştit decât atunci când îi trecusem pragul.. inspiraţia
mea sigur nu era aici, simţeam asta prin toţi porii…..

Lumina se reaprinde pe scenă şi totul e ca la început. Intră regizorul de teatru, Virgil. Nu pare deloc contrariat de ce vede ba dimpotrivă pare că ar cunoaşte situaţia. Îi salută pe cei de pe scenă şi se îndreaptă direct către rus pe care îl ridică de pe scaun.

Virgil: Hai, lasă chitara!

Rusul nu protestează, dimpotrivă se conformează şi se ridică, îi lasa chitara după care se îndreaptă spre masa unde stau ceilalţi.

Eusebiu: (mirat de atitudinea rusului) Nu pot să cred....

Tudor: (către Virgil) Îl ştii?

Virgil începe să zdrăngăne la chitara neştiind să cânte.

Virgil: Pe Igor?!

Amanda: Pe ei nu i–a lsat nici măcar să se apropie de domn profesor....

Virgil: (retoric) Foarte bine, n-aţi citit ce-a lăsat scris?

Tudor: Ce mai faci? Ai terminat piesa?

Virgil: N-am avut când, a avut treabă (arătă către Eusebiu)....

Eusebiu: (către Virgil, cu voce spăsita) De luni sunt 24 din 24 la dispoziţia ta....

Tudor: (către Eusebiu) Ce treabă ai avut? Reclame?

Eusebiu: (o da cotită) Nu...am avut şi un proiect studenţesc de scurt-metraj...

Tudor: Hai, mă, că mi-a spus Laurenţiu că ai filmat la telefoane....

Eusebiu: (descoperit) Care Laurenţiu, ce telefoane?

Tudor: Nu fă pe prostu’ şi nu teatraliza, reclama ptr. TeleBox....

Eusebiu: (uşor enervat) Nu înţeleg de ce vă băgaţi, eu m-am înţeles cu Virgil....

Tudor: (către Virgil) Ce regizor de teatru eşti, mă? Îţi face programu’ un actoraş?

Eusebiu: (afectat) De ce mă diminutivaţi?

Tudor nu-l băga în seamă.

Virgil: (înţelegător) Lasă-l, am vorbit cu el, mi-a spus....

Tudor: (îl întrerupe pe Virgil, către Eusebiu) Cât ţi-au dat?

Eusebiu: (ridică tonul) Nu–i treaba dvms.....

Tudor: (aspru) Alo, lasa vocea jos şi nu juca mâhnirea... (către Virgil) Dă-l afară, ia altu’, găseşti o sută ca el....

Virgil: (conciliant) Ştii şi tu că nu-i chiar aşa....

Tudor: (aceeaşi atitudine) Dacă îmi întârzie un minut la cadru, l-am dat afară, ei sunt plastilina ptr. noi....lut...

Amanda: Directore da’ ce ai cu omu’?

Tudor: (către Amanda, cu voce ridicată) Cum adică director?

Amanda: (indiferentă) Nu se spune “director” în engleză?....

Tudor: (zâmbeşte, către Virgil) Vezi... ea are voie să vorbească, ea şi directorul de imagine, ..... restu’... Linişte!

Eusebiu: (ironic) Nu mai ţin minte când aţi avut ultima premiera...

Tudor: (nu-l băga în seamă, către Virgil) Ce tupeu are....

Virgil: Exagerezi, ai băut vin... ştii şi tu foarte bine ca echipa contează, noi doar o îndrumam ....

Tudor: Contează pe dracu’... câţiva oameni trebuie să gândească restul să execute, democraţie democraţie dar regizorul hotărăşte!

Virgil: Recunoaşte că uneori, de multe ori îţi trebuie ăla, figura, interpretarea, EL, fără el nu poţi...

Tudor: (ironic) E, nu poţi, îi faci lu’ ăsta (arătă către Eusebiu) ficatu’ mare, poţi şi fără el, da’ eşti tu mai tolerant...

Virgil: Da’, n-am ce face, eu lucrez cu cuvântu’, cu el (arătă spre Eusebiu) tu lucrezi cu imaginea, lucrezi cu ei (arătă şi spre Amanda)....

Tudor :(sta puţin pe gânduri) .... Corect!.... Şi când ţi-ai programat premiera?

Virgil: Am tot amânat-o, mi-a convenit ca şi el a avut treabă, nu ştiu, nu mai iese....

Tudor: Tu nu vrei vin?

Virgil: N-am mâncat nimic....

Tudor: (către Eusebiu) Te duci să iei de mâncare?

Igor: Mă duc eu!

Eusebiu: Înţelegi româneşte?

Virgil: (surprins) E de zece ani în ţară....

Tudor: (către Amanda) Tu ştiai că pricepe?

Amanda: Bănuiam....

Eusebiu: (către Igor) De ce ai vorbit în ruseşte până acum?

Igor: Aşa mi-a venit.

Tudor: (către Virgil, îl imită pe Igor) Aşa mi-a venit....

Eusebiu: (către Tudor) Aşa i-a venit...

Toţi pufnesc în râs.

Tudor: (către Igor) Te duci, mă, să iei de mâncare?

Acesta dă din cap aprobator.

Virgil: Iei de jos de la Aviko?

Igor: (sec) Da.

Eusebiu: Eu vreau un piept de pui....

Tudor: Mie ia-mi copane....

Virgil: Poate o lăsăm mai întâi pe Amanda să zică...

Amanda: Cavaleri, cavaleri...

Tudor: (spăsit) Scuze, ce vrei?

Amanda: Nu mi-e foame...

Virgil: Da’ nu luăm mai bine un pui întreg la rotisor, bine rumenit, cartofi şi salată şi îl....

Eusebiu: (îl întrerupe) Îmi lasa gura apă....

Tudor: (către rus) Ia un pui, cartofi şi salată....

Scoate bani din portofel şi-i da rusului. Acesta iese din scenă.

Tudor: (ptr. el) Ce-i mai plăcea puiu’ lui domnul profesor....

Virgil: (uitându-se către domn’ profesor) Ştii ce-i ciudat, apropo de piesa, acum vreo ... nu ştiu, o săptămână cred, m-a sunat şi mi-a zis că şi-a pierdut creaţia....

Tudor: Tocmai ce am discutat, şi nouă ne-a zis acelaşi lucru...

Virgil: Da? Eu vroiam să zic, apropos de piesa, că parcă şi eu simt că am secat, că ... sunt nisip, mă imprasti unde bate vantu’...

Tudor: Vezi, d’asta nu înţeleg eu teatru, filmu-i simplu, schimbi unghiul şi îţi vine inspiraţia.....

Virgil: Nu fii superficial, că nu-i aşa....

Tudor: (cade şi el pe gânduri) Ştiu....

Virgil: Nu-mi găsesc emoţia... pasiunea... parcă nu mai am ce să insuflu (arătă către Eusebiu) D’asta te-am şi lăsat să te duci la reclame....

Eusebiu: (nevinovat) Am făcut şi un proiect studenţesc...

Virgil: Taci, mă, cu studenţia ta, ai filmat ptr bani, te înţeleg....

Amanda: Ce mai face Maria?

Virgil: (către Amanda) Bine, mulţumesc de întrebare, da’ ce legătură are?

Amanda: Copiii?

Virgil: (suspicios) Bine şi ei, da’ tot nu înţeleg....

Tudor: (către Virgil) Familia, Virgile, familia... ea îţi dă putere să mergi înainte, (ironic) aşa cred femeile....

Amanda: (neutră) Iubirea, nu familia...

Virgil: (enervat) Vorbiţi pe şleau, Amanda, ce vrei, ce zici?

Amanda: (cu aceeaşi calmitate) Spun că te-ai putea regăsi prin iubire, prin iubirea dată celorlalţi şi primită de la ei....

Virgil: (nervos) Eu spun că-mi lipseşte inspiraţia şi tu îmi dai cu iubirea, ce dracu’....

Amanda: (superioară) Gândeşte, nu te enerva, întoarce-te la lucruri simple care sunt pline şi bogate....

Virgil: (pe un ton calm) Tu ai vrut să devii sculptoriţă, nu?

Amanda: (aceiaşi stare) Nu văd nicio legătură....

Virgil: (calm şi el) Când l-ai cunoscut pe Radu?

Amanda: (uşor enervată) Nu are nicio legătură una cu alta....

Virgil: Când?

Amanda nu-i răspunde.

Tudor: (curios) În facultate?

Eusebiu: (ca un povestitor) În ultimu’ an când să-şi aleagă specializarea s-a îndrăgostit de ăla, Radu, de la scenografie şi .....

Virgil: (mirat) Da’ tu de unde ştii?

Amanda: (cu un ton calm) Dacă n-am fi fost în această împrejurare m-aş fi ridicat de la locul meu, ţi-aş fi trântit pânză în cap şi ţi-aş fi scos ochii cu pensula, dar în aceste condiţii...

Eusebiu: (nevinovat) Scuză-mă, nu ştiam că nu trebuie să zic, ştie toată lumea....

Virgil: Eu nu ştiam, adică ştiam ceva cu Radu asta.....

Tudor: (către Eusebiu) Ai gafat-o, taci din gură....

Eusebiu: N-am gafat-o, (către Amanda) foarte bine că te-ai îndrăgostit şi foarte bine că te-a părăsit, astfel eşti cine eşti....

Pe replica lui Eusebiu, Amanda calmă pune mâna pe pânza şi vrea să vină spre Eusebiu. Se ridică brusc de la locul lui Tudor.

Tudor: (speriat) Lasa măcar pensula jos....

Amanda se calmează şi-şi reaşeza pânza.

Virgil: (către Eusebiu) Taci.

În scena intra Igor cu două pâini în mâna şi o sticlă de vodcă. Toate privirile sunt îndreptate către el.

Tudor: Unde-i puiu’?

Eusebiu: (dezamăgit) Salata...

Igor: N-am găsit.

Virgil: (contrariat) Cum n-ai găsit, mă, când am venit aveau în geam...

Igor: (se aşează la masă) Abia îi puseseră în ţepuşa...

Eusebiu: De ce n-ai luat altceva?

Igor: (indiferent) N-aţi zis că vreţi pui?

Virgil: Măcar luai salata...

Tudor: Ce-ai mai luat vodca, n-avem vin?

Amanda: Nu vreţi să-l lăsaţi în pace, după ce că a coborât....

Igor: (către Tudor) Vinu-i ptr. obrazuri fine, mie îmi place tăria.

Amanda: Mâncăm pâine şi bem vin...

Virgil: E cam grosieră trimiterea....

Tudor: (către ceilalţi dar cu voce tare) Nu cred că merge rusu’ aşa departe...

Igor: (îşi desface sticla de vodcă) Poate aşa a vrut maestrul.

Eusebiu: (se ridică în picioare bucuros) Ştii care-i ultima dorinţă?

Igor nu răspunde nimic.

Virgil: (uşor ironic) Oricât de drag mi-ar fi domn’ profesor, nu cred că pretindea sau ca pretinde aluri dumnezeieşti...

Eusebiu: (bucuros, către Virgil) Am înţeles ce vroia să zică Amanda, întoarce-te la iubire, la Dumnezeu să-ţi găseşti inspiraţia!

Virgil: (cu jumătate de voce) Nu prea văd legătura lui Dumnezeu cu inspiraţia, dar ....

Eusebiu: Cum? Asta e! Asta e ultima dorinţă a domnului profesor! Iubirea, Dumnezeu....

Virgil: Nu mergi cam departe cu creştinismul ăsta...?

Eusebiu: (cauta aprobarea celorlalţi) Nu asta e? Nu asta vrea să ne spună domn’ profesor....

Amanda: Eu mai degrabă îi sugeram să se întoarcă la el, la familie, la sinele înconjurător, să se liniştească...

Eusebiu: (hotărât) Nu, asta vrea domn’ profesor, asta-i ultima dorinţă, să ne întoarcem la iubire, la Dumnezeu!

Virgil: (ironic) Nu încerca să înţelegi ce nu poţi, nu încerca să arzi din etapele formării, ai răbdare, încă nu poţi pricepe o ultimă dorinţă a cuiva cum e domn’ profesor.

Eusebiu: (către rus) Igor, am dreptate?

Igor: (rece) Nu.

Eusebiu parcă e lovit cu un pumn în plex, nu mai zice nimic.

Virgil: (către toţi cei prezenţi) Plus că nu are a face creaţia cu Dumnezeu.

Tudor: Şi tu, cum să nu aibă legătură?

Virgil: Din punctul meu de vedere nu are....

Tudor: De unde îţi vine inspiraţia?

Virgil: Din creier.

Tudor: Da, ok, şi creierul nu ţi l-a dat Dumnezeu?

Virgil: Intrăm în intimităţi, nu vreau să te conving de nimic....

Amanda: Eu nu cred în Dumnezeu.

Eusebiu, Tudor şi Igor întorc privirea spre ea.

Virgil: (ptr. sine) Fată deşteaptă.

Tudor: Cum nu crezi?

Eusebiu: Da’ tu eşti femeie!

Amanda: (amuzată) Aşa... şi?

Eusebiu: Cum şi? Prin tine Dumnezeu dă viaţă!

Amanda: (sec) Bine.

Tudor: (nemulţumit de răspuns) Şi tu în ce crezi? Trebuie să crezi în ceva?

Amanda: Vorbă lui Virgil intrăm în intimităţi, hai să schimbăm subiectul....

Eusebiu: (se ridică în picioare) Eu cred că voi sunteţi invidioşi pe mine că doar eu am înţeles ultima dorinţă a domnului profesor.

Tudor: (ironic) Stai, mă, jos că eşti plictisitor.

Eusebiu se uita pe rând la toţi cei de pe scenă după care se aşează la masă şi-şi scoate o foaie de hârtie pe care începe să scrie ceva.

Tudor: (către rus) Cânta şi tu ceva.

Igor îl priveşte fix, preţ de câteva secunde ca şi cum se pregăteşte să-l refuze.

Igor: (hotărât) Bine.

Se ridică de pe locul lui şi se aşează în locul lui Virgil şi-i ia chitara din braţe. Virgil se aşează lângă Tudor la masă. Rusul începe să cânte. După câteva acorduri se opreşte brusc.

Igor: Vreţi să ştiţi ce părere am eu despre voi?

Iar începe să cânte la chitară.

Virgil: Spune.

Igor se opreşte din cântat se uita pe rând la fiecare după care fără să spună nimic se reapuca de cântat.

Tudor: (ironic, către Virgil) Hai, mă… Ăsta nici nu ştie să citească… vrea să facă pe interesantu’, ce naiba!

Virgil: (către toţi) Nu vi se pare ciudat, ca toţi suntem ce nu vrem în jurul domnului profesor?

Nimeni nu răspunde.

Tudor: N-am înţeles, fii mai explicit.

Virgil: (rupe o bucată de pâine) Tu ce-ai vrut să devii?

Tudor: (sta puţin pe gânduri) Când eram mic?

Virgil îl priveşte dezamăgit.

Tudor: Scenarist.

Virgil: Şi?

Tudor: (mândru) Regizor de film!

Amanda: Nu mai ţin bine minte ultimul tău film...

Virgil: (râde spumos) Touche!

Tudor: (lovit în orgoliu) Dacă nu am făcut până acum nu înseamnă că n-am să fac sau că nu-mi doresc....

Virgil: (râde în continuare) O să te mănânce televiziunea...

Tudor: (înfipt) Da’ tu? Tu eşti mai breaz?

Virgil: (resemnat) Nu, tocmai ce mă confesam că-mi lipseşte inspiraţia.... şi sunt mediocru... sunt ca alţii, cu sau fără mine nu lipseşte nimic din teatru...

Tudor: (către Amanda) Eşti de acord cu el?

Amanda: (îşi vede de şevaletul ei) Da, eu am vrut să creez formă din nimic şi am ajuns să creez forme din forme...

Tudor: (sta puţin pe gânduri) N-am înţeles…

Virgil: (către Tudor) A vrut să fie sculptoriţa!

Tudor: (tâmp) Aşa.

Virgil: Şi ce e?

Tudor: (ezită să nu greşească) Scenografă...

Virgil: Ce nu înţelegi?

Tudor: (nu prea pare că a priceput, către Eusebiu care scrie) Tu ce zici, mă?

Virgil: (ironic) Scrie... e singurul dintre noi care momentan e ceea ce vrea să fie.

Amanda: Altcineva.

Amanda şi Virgil rad amândoi, Tudor nu a priceput dar râde şi el ca râde lumea.

Virgil: (către Eusebiu) Ce proiect studenţesc ai avut, mă?

Acesta nu răspunde, scrie în continuare.

Virgil: Spune-le şi lor că nu ţi s-a sculat!

Se face linişte pe scenă. Rusul se opreşte din cântat. Eusebiu ridică ochii din foaie. Tudor se uită mirat către Virgil. Amanda se opreşte pentru un moment din pictat.

Virgil: (răutăcios) Nu vrei să povesteşti?

Eusebiu: Am să-i spun lui domn’ profesor....

Tudor: (către Virgil) A fost la femei?

Virgil: Dacă nu vrea să spună, îi respect decizia, dar .... (vorbeşte cu ceilalţi tare să-l audă şi Eusebiu) parcă îmi vine să-i stric elanu’, să-i spun ce nu mi-a spus nici domn’ profesor, că avem o viaţă întreagă înaintea noastră dar ....

Tudor: Toţi ajungem nişte rataţi....

Igor se opreşte iar din cântat.

Igor: (zeflemitor) N-aţi obosit să vă plângeţi de milă?! Aşa făcea şi maestrul în ultimu’ timp.... (îl imita) “nu mai am oameni, nu mai am ce să creez, nu mai e material...”

Tudor: (superior) Ce înţelegi, tu, din ce zicea domnul profesor?

Igor: (se reapuca din cântat) Mai nimic, oricum sunt vorbe în vânt, atâta timp cât familia e bine şi are ce mânca, eu sunt fericit!

Tudor: (către Virgil) Om simplu, de la ţară....

Igor: (se opreşte din nou din cântat) Ce rămâne după tine?

Virgil: (parcă trezit din transă) Creaţia, piesele, semnătură în istorie!

Igor: (reîncepe să cânte la chitara) Astea nu au sânge...

Tudor: (cu acelaşi aer de superioritate) Duci discuţia atât de jos, noi vorbim de creaţie şi tu... de carne....

Amanda: (uşor ironică) Ce te-ai umflat în pene, aşa, fiecare om are dreptul la o părere, şi oricum el e criticul exprimării tale...

Nimeni nu mai zice nimic.

Igor: (către Tudor şi Virgil) Singura care-i cu adevărat ratată, şi nu din cauza ei, ci din iubire....

Virgil: (uşor enervat că rusul le dă lecţii) Ce ştii tu despre iubire? Ce tot predici atât?

Igor: (se opreşte din nou din cântat) Da’ voi ce ştiţi? Eu pe femneia pe care am iubit-o, am luat-o şi sunt mândru de copiii noştrii! Voi? Bateţi apa în piua cu creaţia şi nu apreciaţi lucruri cu adevărat valoroase! (reîncepe să cânte)

Amanda: (se opreşte din pictat) Da’ tu rusule ce ai vrut să fii?

Igor: Ce sunt!

Amanda: Lasa vanitatea! Ce ai vrut să fii?

Igor: Am uitat, ce importanţă mai are....

Virgil: Ce rămâne în urma ta?

Igor: (mândru) Copiii, două fete şi un băiat!

Virgil: Şi cât pot să trăiască?

Igor: Atât cât o să-i ţină Dumnezeu pe pământ....

Virgil: Vezi, tu, o creaţie e fără vârstă, dacă îţi iese o dată poate rămâne cât exista omenirea, poţi deveni nemuritor....

Tudor: (către Igor) Tu ce alegi?

Igor: Am ales deja şi nu mă ascund ca voi în spatele iluziilor de frică de a-mi trăi viaţa....

Eusebiu: (se ridică de la masă) Gata! (începe să citească de pe hârtia pe care tocmai a scris) Vreau să devin un univers,
vreau să mă topesc în asfalt, vreau să mor şi să înviu, vreau să prind aripi şi să bâzâi în văzduh, vreau să plâng, vreau să mă prăbuşesc în mine şi să mă umplu, vreau să fiu. Spatele îmi este brăzdat de nervuri cărnoase din care se naşte o pereche nouă de aripi. Mă înalt deasupra oraşului şi văd lumina nopţii. Cad în picaj iar vântul îmi poartă zborul spre nord. O autostradă plină de maşini şi un accident. Mulţi oameni curioşi şi câţiva morţi. Plec mai departe, am mai văzut asta. Bat de două ori din aripi şi ajung în zorii zilei. Soarele îmi mângâie fata în timp ce mă plimb pe plajă pustie. Mestec nisip. Melcii de pe picioarele mele se desprind uşor şi pleacă spre apă. Mă opresc o clipă şi mă uit la imensitatea albastră. Nu pot să mă emoţionez, eu sunt apa, mă las pe burtă şi încep să mă târăsc spre recele ei. Primul val îmi uda capul. Îmi dau urechile pe spate şi dau din braţe. Mă scutur puţin şi mă sui la volan. Deschid torpedoul maşinii şi-mi pun cd-ul preferat. Calc acceleraţia ca niciodată. Muzica răsună din toată puterea boxelor. Trec dintr-o treaptă în altă pană pedala îmi ajunge la fund iar vitezometrul nu mai are unde să se ducă. Copacii zboară pe lângă mine, tai virajele ca pe unt. Simt fierbintelea cauciucurilor şi-mi transpira palmele. Nu mă pot abţine şi deschid portiera, îmi las aripile să se întindă şi zbor din maşină, nimic nu mă poate încorseta, eu sunt. Plec în zbor către alte planete. Vreau să fiu într-un sicriu, vreau să devin om, vreau să cad în praf şi să tuşesc. Eusebiu se seaza la masă istovit.

Eusebiu: Mi-e sete. Daţi-mi să beau.

Tudor îi toarnă un pahar de vin fără să vorbească.

Eusebiu: Merg de cinci zile şi mestec nisip. (râde ca un debil mintal) Mi-a căzut o unghie iar un ganglion a devenit purulent. (se linişteşte şi se uita către Amanda) Tabloul tău miroase a verde?

Aceasta nu-i răspunde.

Eusebiu: (se uita către domn’ profesor) Profesorul meu.... n-am învăţat nimic, nu ştiu să preţuiesc, nu am un taler al valorii, nu ştiu, nu pot înţelege asta, am zis că-i uşoară, oricine vrea să fie artist, actor de film, să îl ştie lumea, să dea autografe... da’ nu e asta.... (către Igor) au dreptate, am vrut să joc într-un film porno... (începe să râdă iar ca un alienat) N-am putut.... era atâta lumină şi oameni, m-au pus să mă dezbrac, să joc, să-mi sărut partenera pasional şi intim, să o penetrez cu ... cu ce? (iar râde bolnăvicios) Nu a mers, nu se ridica, o voce în cap îmi spunea că pot s-o fac, doar sunt actor, mă pot detaşa, voi câştiga bani, mă relaxez, mă simt bine, şi simt că se ridică, se ridică.... nimic nu se ridică... (către ceilalţi) Râdeţi cât vreţi!

Toate personajele rămân nemişcate pe scenă. Din poziţia fetusala se ridică în poziţia de ghemuit domnul profesor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

*în timp ce acesta vorbeşte cu D.P ceilalţi stau nemişcaţi.

Domnul profesor: (ptr. sine) Cred că-i cinci deja....

Tudor: (vesel) E trecut de şase, domn’ profesor!

Domnul profesor: (îşi pune mâna deasupra ochilor că şi cum ceva l-ar orbi) Tudor?

Tudor: Da.

Domnul profesor: Ce zi e azi?

Tudor: Luni. Aţi vorbit cu doamna de la televiziune?

Domnul profesor: Cu cine?

Tudor: Cu domna de la televiziune.... Stoica parcă...

D.P: (dezamăgit) D’asta ai venit?

Tudor: (în off-side) Nu, şi să vă văd, să văd ce faceţi, cum merge cu noua generaţie...

D.P: Când faci filmul?

Tudor: (prins în corzi) Îl fac, îl fac, mai întâi mai bag ceva televiziune, să strâng fonduri, relaţii şi după o să fac şi film....

D.P: (da din cap dezamăgit) Mi-am pierdut degeaba anii cu tine, n-ai prins nimic....

Tudor: (surprins) Cum domn’ profesor ? N-am spus că renunţ la film, am spus că-l aman puţin...

D.P: De ce?

Tudor: (surprins) De ce? E mai comod....

D.P: (enervat) Ce fel de regizor eşti tu? Ce fel de creator dacă te încântă ca eu vorbesc cu x şi y să mai faci nişte prostii... (ptr el) Nu, da eu sunt de vină, mă iau după tine şi încă cred că mai poţi când tu deja te-ai îngropat....

Tudor: Staţi domnul profesor că mai am timp, acum încă mă mai formez.

D.P: Da, dar depinde unde, când ai venit la mine ce te-am întrebat?

Tudor: (încurcat) Nu mai ştiu.... ce vreau să devin, cred...

D.P: Nu! Cât timp mai ai să devii ce vrei!

Tudor: (superficial) Am timp, domn’ profesor... am că pot!

D.P se ridică în picioare şi se îndreaptă către scaunul pe care stă Tudor.

D.P: Pleacă, du-te...

Tudor: (entuziasmat, se ridică de pe scaun) Deci aţi vorbit?

D.P: (se aşează în locul lui) Nu, tu eşti de vină, eu.... eu înseamnă că nu mai pot.... du-te, lasă-mă....

Tudor: (bucuros) Mâine mă duc la madam Stoica şi vă sun!

Iese din scenă. D.P sta cu capul lăsat în piept.

D.P: În cât om fi azi?

Amanda: (vorbeşte relaxată ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat) Marţi, 12.

D.P: (ridică capul spre aceasta, părinteşte) Ce faci, copilă?

Amanda: (uşor supărată) Mai nimic...

D.P: (intrigat) Ce vorbă-i asta?

Amanda: L-am părăsit pe Radu.

D.P: Iar?

Amanda: Cred că e pentru ultima oară....

D.P: Dacă... crezi şi nu eşti convinsă probabil că o să te împaci cu el.

Amanda: (convinsă) Nu, nu,... de data asta a atins... a spus ce mă putea face să sufăr cel mai tare....

D.P: Atunci înseamnă că ai luat decizia cea mai bună.

Amanda: (începe să plângă) Nu pot, domn’ profesor, nu pot... şi eu îmi doresc da’ nu pot....

D.P: De când ai venit aici ţi-am spus că-ţi va fi greu....

Amanda: (aceeaşi stare) Da’ nu înţelegeţi că şi eu vreau numai că nu pot, când aş mai avea timp ...

D.P: (o întrerupe) Nimeni nu te poate obliga să faci ce nu poţi iar el dacă n-a înţeles că nu poţi şi nu că nu vrei, nu merita nicio lacrimă cursă...

Amanda: (se opreşte din plâns) Şi dacă am să mă ratez şi nici copii n-am să fac?

D.P: Cu ce te-ar împlini ei pe tine?

Amanda : Aş fi normală, aş fi femeie....

D.P: Şi aşa eşti, şi aşa sunteţi!

Amanda : Ar trebui să sculptez... (nervoasă) să las dracului toate rahaturile din jurul meu şi să fiu EU, (către domn’ profesor) aşa cum m-aţi învăţat!

D.P: Ce te opreşte?

Amanda: Mi-e frică de eşec... dacă sunt chiungă, dacă trebuia să mă îndrăgostesc de ăla ca să mă pot privi în oglindă şi viaţa să nu-mi pară irosită?

D.P: (o priveşte îndelung) Dacă ar fi mai mulţi ca tine...

Amanda: Ce faceţi cu şevaletul ăsta? (se referă la cel din faţa ei)

D.P: Îl ţin ca să-mi aduc aminte că pot dacă vreau....

Amanda: (copilăroasa) Mă lăsaţi pe mine să pictez?

D.P: Ce să pictezi?

Amanda: Ce văd aici?

D.P: Şi dacă nu mai e nimic de văzut?

Amanda: Atunci pictez din memorie, din ce m-aţi învăţat.

D.P: (trist) Nu mai am culori...

Amanda: (mai veselă) Mă duc să cumpăr.

D.P.: Lasă, le aduci data viitoare când vii.

Amanda: (se uită la ceas) Bine, oricum trebuie să plec acum ... (cu jumătate de voce) trebuie să mă întâlnesc cu Radu.

D.P: Trebuie?

Amanda: (debusolată) Nici eu nu ştiu... (se ridică de pe scaunul din faţa sevaletului) îmi pare rău că prin felul meu de a fi simt cum vă ratez şi pe dumneavoastră ...

D.P: (surprins) Mă ratezi? Tu nu ai cum.... (cade pe gânduri)

Amanda: (iese din scena) Vă sun mâine!

De pe scaunul lui se ridică Virgil care vine spre domn’ profesor. Îl zgâlţâie ca şi cum vrea să-l trezească.

Virgil: (în şoaptă) ‘Neaţa ! Ce faceţi?

D.P: (trezit ca din somn) Ce zi e?

Virgil: (se aşează pe scaunul din faţa profesorului) E miercuri.

D.P: (bucuros că-l vede) Ce faci, Virgile?

Virgil: Nu aşa bine ca dumneavoastră...

D.P (îl bufneşte râsul): Bună replică, n-am mai auzit demult asta.

Virgil: Am luat o pauză...

D.P: (surprins) Nu mai faci piesa?

Virgil: (uşor dezamăgit) Nu, o fac, o fac, numai că nu pare să iasă...

D.P: L-ai distribuit pe Eusebiu în ea?

Virgil: (nu prea încântat) Da, da...

D.P: (încântat) Este că are talent?

Virgil: (nu prea încântat) Da .... are...

D.P: (mirat) Ce răspuns e astă, fără forţă, are sau n-are?

Virgil: Nu, nu, se vede mâna dumneavoastră, ce l-aţi învăţat a rămas bine învăţat numai că....

D.P: (trist) E superficial…

Virgil: Nu, cred că e şi din cauza mea, piesa asta nu vrea să se nască....(curios) V-a plăcut celălalt spectacol?

D.P: (ezitant) ... Da....

Virgil: (atacat) Ce nu v-a plăcut?

D.P: (enervat) Nu-i vorba de plăcut sau de neplăcut că nu aşa te-am învăţat să te exprimi....

Virgil: (intervine) Nu, nu, vroiam să zic în sensul artistic, ce n-am făcut bine?

D.P: (dezamăgit) Ai făcut ce te-am învăţat.

Virgil: (intrigat) Cum, şi nu e bine?

D.P: (furios) Cum să fie? Spectacolul ăla trebuia să fie al tău, să ai puterea viziunii, creaţiei, să spargi tipare şi să dai încrederea celor din spate...niciodată gândirea nu se prăfuieşte!

Virgil: V-am dezamăgit.

D.P: Nu m-ai dezamăgit, m-ai întristat.... (retoric) Ştii ce mi-a spus Amanda ieri? Ca ea crede că mă ratează.

Virgil: Din ce mi-aţi spus până acum se pare că toţi facem asta.

D.P: Nu toţi... ultimii...

Virgil: Şi eu sunt printre ei?

D.P: Ce înseamnă că e superficial?

Virgil : Diplomat răspuns. Eusebiu?

D.P: Da.

Virgil: Nu ştiu, după discuţia asta cu dumneavoastră cred că şi eu sunt superficial....

D.P: (convins) Nu, cred că m-am înşelat în privinţa ta, eşti netalentat.

Virgil: (copilăros) Hai domnule profesor, vorbiţi serios, după atâţia ani îmi spuneţi!

D.P: Amanda m-a pus pe gânduri, dacă ea mă ratează şi eu v-am învăţat înseamnă că eu vă ratez, poate nu mai văd, poate am obosit, poate...

Virgil: (enervat) Nu ştiu de ce plecaţi urechea la ce zice Amanda, serios acum, iar s-a despărţit de vreo unu’ ca nu poate creea?

D.P: (surprins) Şi iei în glumă, asta?

Virgil: (da înapoi) Nu, nu, da’ vreau să zic....

D.P: (îl întrerupe) Ce vrei să zici?

Virgil: Vreau să zic că aţi lăsat o urmă artistică în spate dumneavoastră şi n-avem cum să vă ratăm noi.

D.P: (înflăcărat) Nu, nu, eu v-am ratat pe voi, eu sunt cel care nu mai vede, eu sunt cel care a obosit de acelaşi dimineţi plictisitoare şi aceleaşi seri mereu prezente, nu mai pot creea, nu mai am tuş să las o urmă în urmă.

Virgil: (hotărât) Domn’ profesor, vă las, azi sunteţi deprimat, vă sun şi ne vedem altă dată.

Virgil iese din scenă. Domnul profesor rămâne cu privirea ţinta către acesta care iese. De pe scaunul lui se ridică Eusebiu cântând.

Eusebiu: Love of my life, you hurt me / You broken my heart

Domnul profesor îl aude şi-şi întoarce privirea spre el.

D.P: (îl întrerupe din cântat) E joi azi?

Eusebiu: (vesel şi bine dispus) Toată ziua!

D.P: Nu repetam azi, nu pot...

Eusebiu: (acelaşi tonus) Staţi liniştit că nici eu nu pot...

D.P: (uşor înfuriat) Cum adică nu poţi? N-aveam repetiţii?

Eusebiu: (încurcat) Ba da ... dar vroiam să vă rog să nu facem....

D.P: Şi de ce mă rog ai mai venit?

Eusebiu: Vroiam să vă rog ceva?!

D.P: (dezinteresat) Ce să mă rogi?

Eusebiu: Nu cred că mai pot să vin săptămâna viitoare deloc....

D.P: (enervat) Cum? De ce?

Eusebiu: Mi-au intrat nişte proiecte în care să joc şi...

D.P: Dar nu aveai repetiţii şi cu Virgil?

Eusebiu: Aveam, aveam, da’ vorbesc şi cu el.... şi-l rog să-mi dea liber...

D.P: Cum adică? Pe el îl rogi şi pe mine mă anunţi?

Eusebiu: (rămâne o clipă pe gânduri) Nu...nu...şi pe dumneavoastră vă rog.

D.P: Cum să mă rogi când ai venit cântând să mă anunţi că nu vii o săptămână!

Virgil: Domn’ profesor da’ trebuie să mă înţelegeţi şi pe mine, vreau să ies, să mă expun, vreau glorie!

D.P: (dezamăgit) Vrei glorie... (retoric) tinere încă n-a terminat să-ţi crească barba şi tu vrei expunere?

Eusebiu: (hotărât) Da!

D.P: (curios) De când ştii de proiectele astea?

Eusebiu: (încurcat) Ieri am aflat....

D.P: Eşti sigur?

Eusebiu: Vă jur!

D.P: Îmi juri, ce juri?

Eusebiu: (iar încurcat)...că nu ştiam de proiecte...

D.P: Şi cu repetiţia noastră cum rămâne?

Eusebiu: Păi...azi oricum nu mai pot să stau...ne vedem ...nu lunea asta, lunea viitoare....

D.P: Şi nu repetam...(încearcă să calculeze zilele)... atâtea zile?

Eusebiu: Haideţi domn’ profesor ca în două zile dau gata textu’.

D.P: În două zile?

Eusebiu: Da, domn’ profesor....

D.P: O să poţi în două zile să asimilezi un text?

Eusebiu: Păi îl învăţ, ce are?

D.P: Nu. Să-l asimilzi, să-l înţelegi să-l gândeşti şi să te înconjoare şi să nu poţi dormi noaptea din cauza personajului în care trebuie să te transpui, să înveţi să mănânci ca el, să dormi ca el, să respiri ca el, să nu mai fii tu....

Eusebiu: Domnule profesor da’ tot repetăm, trebuie să mai şi ies, să mă vadă lumea....

D.P: (îl întrerupe) Dar aici nu te vede?

Eusebiu: Ba da, dar puţini, sunt gata să cuceresc scenă după scenă!

D.P: Eşti pregătit? În ce proiecte joci?

Eusebiu: (o dă la întors) Eeee... nu-s chiar cine ştie ce, dar...e şi un proiect studenţesc...

D.P: Bine.

Eusebiu: Plec?

Domnul profesor nu-i mai răspunde şi rămâne cu privirea pironită în podea.

Eusebiu: Păi atunci plec, vă sun eu!

Eusebiu iese din scenă. Domnul profesor după ieşirea lui Eusebiu se uita pe masă şi vede testamentul mototolit, îl ia şi-l întinde după care se apuca şi scrie pe foaie (recontureaza litererele deja scrise). De pe scaunul lui se ridică Igor şi se îndreaptă către domnul profesor, se aşeză pe scaunul din faţa lui. Îşi ţine chitara în braţe. Începe să cânte. Domnul profesor ridică privirea spre el şi parcă nu înţelege de unde vine zgomotul.

D.P: (după secunde de linişte) Taci!

Igor: (se opreşte din cântat) Suntem morăcănos azi?

Domnul profesor îşi vede de scris fără să-l mai bage în seamă. Igor mai sta câteva momente după care se ridică de pe scaun şi da să plece.

D.P: (ridică privirea spre el, mirat că pleacă) Ce faci?

Igor: Plec.

D.P: (contrariat) De ce?

Igor: (se opreşte pe loc) Eu am venit să văd ce faceţi, dacă dumneavoastră nu mă băgaţi în seamă, plec.

D.P: (încurcat) Scuză-mă, ia loc.

Igor se întoarce şi se aşează.

Igor: (curios) Ce scrieţi?

D.P: (ezitant) Nu-ţi spun că după aia iar zici că dramatizez... de ce ai venit?

Igor: (mirat de întrebare) Nu v-am spus, să văd ce faceţi.

D.P: Cum adică, să vezi ce fac?

Igor: N-aţi ieşit de 3 zile din casă şi eram curios....

D.P: (îl întrerupe) Dacă am murit?

Igor: (contrariat de întrebare) Nu.

D.P: De trei zile n-am ieşit... ce zi e azi ?

Igor: Sâmbăta.

D.P: Şi ai venit doar să vezi ce fac?

Igor: Da...şi m-a rugat şi administratora să vă citesc apometrul ca niciodată nu-l daţi la timp, şi nu poate să...

D.P: (îl întrerupe) Stai, stai, că nu mă intereseză...

Igor: Şi, mă gândeam poate vreţi să vă cumpăr ceva, să nu muriţi de foame...

D.P: Nu mai cânţi la chitară?

Igor nu zice nimic şi începe să cânte.

D.P: Vreau să te rog ceva....

Igor: O să citesc apometrul.

D.P: (încurcat de cuvânt)Ce? Nu, nu asta, nici nu ştiu ce-i ăla...altceva vreau să te rog... vreau să... să mor...

Igor: (indiferent) Pot să vorbesc cu nişte băieţi...

D.P: (enervat de răspuns) Ce să vorbeşti, tu chiar nu înţelegi niciodată ce-ţi vorbesc?

Igor: Nu ! vorbiţi aşa... cu mai multe înţelesuri... ce-i aia vreau să mor, oamenii nu mor când vor ei, mor când mor.

D.P: (mirat de răspuns) Cu mai multe înţelesuri?

Igor: Da ‘ nu spuneţi... nu înţeleg, întotdeauna există o chestie pe care nu o pricep....

D.P: Şi de ce nu mi-ai zis până acum?

Igor: Ce să vă zic?

D.P: Ce tocmai mi-ai spus.

Igor: N-are rost, aşa sunteţi dumneavoastră, şi am văzut că şi... tinerii care vin pe aici, la fel... discută despre lucruri fără sens...

D.P: (mirat) Mă Igore, ce spui acolo?

Igor: Asta spun, că nu înţeleg de ce vă bateţi capu‘ cu lucruri care nu au... cum să zic... nu ţin de viaţă, de... de viaţă de zi cu zi.

D.P: Dar tu de ce tot ai grijă de mine, de locul ăsta?

Igor: (gânditor)...Nu ştiu...să ştiţi că şi eu m-am întrebat... şi nu ştiu... de fiecare dată vin cu inima plină şi plec cu sufletul rănit...

D.P: Cum ai zis?

Igor: (jenat de metafora exprimată) Vedeţi încep să vorbesc ca dumneavoastră... de fiecare dată când vin aici, vin dornic să înţeleg, să... şi... şi după plec dezamăgit că... nu ştiu... ştiu că ce se întâmplă aici e frumos dar parcă aveţi cu clopot de cristal şi numai unii pot vedea înăuntru... eu nu pot decât să privesc, dar de multe ori cristalul e opac.

D.P: Vreau să te rog ceva.... cum ţi-am spus şi mai devreme chiar vreau să... să mă duc...

Igor: Adică să muriţi?

D.P: Da.... şi vreau să te rog ...

Igor: (îl întrerupe) De ce vreţi să muriţi?

D.P: (se gândeşte preţ de câteva secunde)... Cristalul începe să fie opac şi din interior spre exterior şi nu cred că mai văd pe nimeni afară pe care să-l poftesc înăuntru... nu, nu... EU nu mai văd pe nimeni.

Igor: (puţin gânditor)... Cred că am înţeles...

D.P: Sunt sigur că ai înţeles... mi-am scris testamentul şi l-am greşit, abia când am ajuns la ultima dorinţă mi-am dat seama (ia testamentul de pe masă) ca asta... nu vreau să ştie nimeni că mor... vreau ca tu să te ocupi de toată procesiunea şi să-mi juri că o să-mi respecţi ultima dorinţă, vreau să mor dar să nu ştie nimeni că m-am dus, vreau să mor aşa cum m-am născut... în linişte...

D.P: Gândeşte-te la ce ţi-am zis şi ai să poţi....

Domnul profesor se ridică de pe scaun şi se reaşează în mijlocul scenei pe podea în poziţie de fetus ca la început. Igor se ridică de la masă şi se duce în partea dreaptă a scenei pe unde au ieşit cu toate personajele. Rămâne un singur spot de lumină pe domnul profesor în timp ce partea din dreapta a scenei se luminează şi-i vedem pe toţi (Tudor, Eusebiu, Virgil şi Amanda). Aceştia stau pe jos turceşte. Igor se aşează şi el în faţa lor cu chitara în mână.

Igor: Înainte să moară m-a rugat... mi-a cerut să-i jur că-i voi îndeplini ultima dorinţă, şi m-a pus să mă gândesc la ce mi-a cerut, n-am înţeles şi am lăsat uşa deschisă şi testamentul pe masă...jur că am să-i împlinesc ultima dorinţă şi se va duce dincolo în linişte fără ca nimeni să afle. Eu am să îndeplinesc toată procesiunea şi ritualurile care se cuvin dar vă cer vouă, să juraţi că nu veţi spune nimănui...doar noi suntem cei care vor ştii şi vor accepta această ultimă dorinţă. Igor începe să cânte la chitară.

Eusebiu: Jur.

Amanda: Jur.

Tudor: Jur.

Virgil: Jur.

Virgil: (către Igor) Ce vei scrie pe cruce?

Igor se opreşte din cântat şi se gândeşte preţ de câteva secunde.

Igor: Născut şi mort pe 1 aprilie.

- SFÂRŞIT